Legenda regelui Avgar

Soarele a început să se arate din ce în ce mai mult pe bolta cerului. Zilele se măresc văzând cu ochii, şi iarna se retrage încet. De peste gardul Bădiţei Vasile, un imens Moş de Zăpadă salută pe fiecare om ce intră în curte sau doar trece pe drum. L-au făcut copiii adunaţi de Bogdan să îl ajute pe bătrân. A doua zi de Crăciun, după ce au fost la biserică, au venit pe malul râului Precista, la Bădiţa Vasile, şi au adus câte ceva de mâncare pentru bătrânul neajutorat.

Dar cea mai mare bucurie pentru bătrân a fost să privească de pe fereastra casei la jocul din zăpadă. Atunci au făcut şi omul de zăpadă. La urmă au intrat cu toţii în casă, s-au încălzit lângă soba fierbinte, iar Bădiţa Vasile le-a dat să mănânce din bunătăţile pe care chiar ei le aduseseră. De atunci şi-au făcut un obicei: în fiecare sâmbătă, după ce îşi termină temele se adună cu toţii în gospodăria de pe malul apei. Bogdan este cel ce rânduieşte fiecărui copil o treabă de făcut pe lângă casă, iar apoi merg cu toţii lângă sobă şi povestesc câte în lună şi în stele.

– Bădiţă Vasile, când a fost pictată prima icoană?

– Da ce-ţi veni, măi Andrei?

– Noi am învăţat la şcoală să pictăm icoane, lămuri Raluca. Probabil de aici şi întrebarea lui Andrei.

– Aha … Ce ai zice, Andrei, dacă ţi-aş spune că prima icoană nu a fost pictată, ci a fost făcută prin minune Dumnezeiască?

– Cum adică, Bădiţă Vasile, aşa cum a fost făcut pământul de către Dumnezeu?

– Da, prima icoană a fost făcută chiar de Iisus Hristos Dumnezeu, atunci când venise pe pământ.

– Te rugăm să ne povesteşti cum a fost, strigară copiii.

– Acum aproape 2000 de ani, în vremea când Mântuitorul Hristos străbătea pământul Palestinei, trecând prin sate pentru a învăţa şi vindeca pe oameni, la sute de kilometri distanţă, în oraşul Edessa trăia un rege cu numele Avgar. Acesta era foarte bogat, iar cetatea lui, deşi era mică, nu ducea lipsă de nimic. După un singur lucru tânjea regele: după sănătate. Încă din tinereţile sale, el se îmbolnăvise de artrită şi de lepră neagră. Ajunsese să se ascundă de oameni, şi îşi conducea ţara cu ajutorul unor supuşi credincioşi. Într-o zi, unul din aceşti supuşi, cu numele Anania, se întorcea din Egipt. Dumnezeu i-a rânduit paşii prin Palestina, iar acolo s-a întâlnit cu mulţime mare de oameni care era adunată în jurul Mântuitorului Hristos. A văzut cum erau vindecaţi mulţi oameni, şi i-a încolţit o întrebare: Oare regele său nu putea fi vindecat de către Acel om cu putere mare?

Anania a alergat într-un suflet la Edessa şi a povestit ceea ce văzuse în Palestina. Un licăr de speranţă s-a aprins în ochii lui Avgar. El a scris numaidecât o scrisoare şi l-a trimis pe Anania înapoi în Palestina, cu poruncă de a invita pe Iisus din Nazaret la Edessa. I-a cerut lui Anania, ca în cazul în care nu reuşeşte să îl aducă pe Iisus la Edessa, măcar să îi deseneze portretul şi să aducă acel portret la patul său de suferinţă.

– Iată, dragi copii, credinţa şi nădejdea născute acolo unde se părea că nu mai era nădejde.

– Şi a cerut ca Anania să îi aducă o icoană?… observă Bogdan. Dar până atunci nu mai erau icoane. De ce a cerut acest lucru?

– Bogdane, noi oamenii, suntem construiţi din pământ, din materie. Din acest lucru ne vin destul de multe neplăceri. Ia spuneţi-mi voi uitaţi vreodată ceva ce aţi învăţat?

– Da, uităm. Trebuie să repetăm mereu un lucru pentru a-l ţine minte, răspunse Raluca.

– Ei bine, dragii mei, pentru a nu uita, oamenii au primit de la Dumnezeu semne, simboluri, pe care să le folosească atunci când îşi doresc să ţină minte ceva. Atunci când un asemenea semn se referă la Dumnezeu, el devine icoană. Dar Avgar încă nu ştia nimic despre icoane. El a cerut un semn despre Iisus Hristos deoarece stă în firea noastră să ne folosim de simbol.

– Şi cum a aflat Avgar despre icoană?

– Să vedeţi: Atunci când a ajuns Anania la Mântuitorul Hristos, Acesta S-a oprit din predică şi a trimis pe cineva să îl aducă pe slujitorul regelui din Edessa. Când s-a citit scrisoarea de la Avgar, toţi oamenii au rămas miraţi de puterea credinţei unui rege păgân. Atunci, Mântuitorul Hristos S-a spălat cu apă curată pe faţă iar apoi S-a şters cu un prosop alb. Când a îndepărtat prosopul de faţă, mulţimea a început să freamăte. Pe pânza albă se imprimase chipul Mântuitorului. S-au uitat cu toţii şi s-au minunat de aşa mare minune. Părea că e pictat, dar nu se vedea nici o urmă de culoare.

– Aceasta era icoana!

– Da, Bogdane, aceasta este prima icoană.

– Şi ce s-a întâmplat după aceea?

– Mântuitorul Hristos a slobozit pe Anania, iar acesta s-a întors la Edessa cu o scrisoare de binecuvântare şi cu Icoana Chipului Mântuitorului. Mare a fost bucuria cetăţii Edessa, căci regele s-a vindecat imediat ce s-a închinat Icoanei lui Hristos.

– De atunci deci există icoane pe pământ.

– Da, Raluca, icoana e o binecuvântare pe care ne-a dăruit-o Însuşi Dumnezeu.