Căutare

Dileme catehetice

luna

Ianuarie 2016

Scrisoare de/spre dragoste

Dragii mei,

Sunteți intrigați, pe bună dreptate, de conflictul calitativ între ceea ce ar trebui să fie „iubirea” și felul cum este uzurpat numele nobil al acesteia și tăvălit în mocirla imoralității umane.

Trebuie să știți încă de la început că la temelia acestei uzurpări stă o mare confuzie: iubirea este considerată o emoție, când de fapt ea este o PUTERE ce izvorăște din Dumnezeu și se revarsă gratuit asupra omului și a întregului cosmos. Abia atunci când omul se împărtășește din această putere, simte sentimentul adevărat al iubirii. (vezi și Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 192-193)

Dacă este să vorbim despre ce este iubirea în sine, trebuie să spunem că este vorba despre aceeași putere care a creat și care păzește întreaga existență. Știm din Biblie că „Dumnezeu a spus … și s-a făcut”. Puterea creatoare s-a revărsat prin cuvânt, iar motorul acestei revărsări este chiar iubirea și bunătatea lui Dumnezeu.

Interpretând scrierile lui Dionisie Areopagitul, părintele Dumitru Stăniloae spune că „cea mai proprie numire ce se cuvine subzistenței divine, care o deosebește de toate, este aceea de bunătate … De ceea, chiar prin existența sau supraexistența ei, ea extinde binele, ca bine esențial, la toate existențele, așa cum soarele luminează toate nu în baza unei hotărâri, ci prin însăși existența lui. … Prin razele acestei bunătăți se mențin toate într-o unitate și progresează în bine. Binele suprabun dă existență și formă tuturor.” (Ibidem, p. 190)

Iubirea nu este un eveniment ușor de delimitat în timp și spațiu. Ea este însăși ESENȚA EXISTENȚEI, noastre. În fapt, noi nu trăim iubirea, ci ne împărtășim din ea. Iar această minune nu se petrece doar atunci când este vorba despre iubirea dintre om și Dumnezeu, ci inclusiv când este vorba despre iubirea dintre oameni. De aceea, Sfântul Apostol Ioan scrie: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4, 7-8)

Universul, alcătuit din întreaga lume creată, îngeri și oameni, formează un organism viu dependent de Creatorul său. Proiectul acestui univers este gândul și cuvântul lui Dumnezeu, iar funcționalitatea acestui univers este asigurată de iubirea lui Dumnezeu.

Scriind despre funcționalitatea universului, Sfinții Părinți numesc acest fenomen ICONOMIE și consideră că omul poate influența prin activitatea sau inactivitatea sa această funcționalitate. Activând corect în iconomia cosmosului creat, omul se împlinește pe sine și înmulțește printre creaturi ordinea legiuită de Dumnezeu. Împlinit în acest fel, omul trăiește în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui.

Datorită legăturii nedespărțite dintre iubire, cunoaștere și ordine, Mântuitorul Hristos atrage atenția asupra condiționalității esențiale dintre iubirea de Dumnezeu și respectarea poruncilor: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui.”(Ioan 15, 10).

Acestea nu sunt spuse într-un registru compensatoriu „îmi dai / îți dau”, ci în temeiul regulilor de funcționare a lumii create. Poruncile lui Hristos sunt chei practice care garantează ordinea în universul creat, prin cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.

DSC_8261_resize
Coborârea de pe Cruce. Pătrăuți.

Dragii mei,

Cunoscând toate aceste realități, putem, în sfârșit, să abordăm tema care a generat întrebarea voastră: relația dintre un bărbat și o femeie. Referitor la acest subiect obiceiurile contemporane golesc de sensul cel adevărat cuvintele „dragoste”/„iubire” și le resemnifică utilizându-le pentru a desemna inclusiv evenimente fizice nelegiuite și imorale.

Confuzia despre care vorbeam la începutul scrisorii mele, este între IUBIRE și EMOȚIA ce se numește în limbajul de astăzi CHEMISTRY. Să fim bine înțeleși: emoțiile ce cuprind două persoane care declară subit „ne-am îndrăgostit” sunt un fenomen natural ce însoțește întâlnirea dintre bărbat și femeie. Da, este un fenomen foarte intens și de multe ori auzim că: „și-au pierdut capul”. E un fenomen euforic și îi face pe cei doi să simtă că nimic nu mai contează în această lume decât întâlnirea dintre ei. Oamenii denumesc acest fenomen „dragoste” și le urează celor doi, atunci când ei se căsătoresc, să se iubească toată viața la fel ca în prima zi. Apoi, cei doi își încep traiul în comun și constată că ceea ce ei numeau confuz „iubire” se răcește și încet-încet dispare. Și de aici, până la dezastrul personal, familial și social nu mai este decât un pas…

Un cuplu ce își blochează așteptările în păstrarea „chimiei” specifice primelor întâlniri este un cuplu condamnat. Bărbatul și femeia ce au primit Taina nunții trebuie să își amintească mereu cele două binecuvântări prezent în una din rugăciunile Tainei: „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul nostru, sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și legiuitorul nunții celei trupești”. Nunta cea trupească este un eveniment natural al vieții omenești. Nunta cea tainică însă este un eveniment metafizic ce are început în momentul săvârșirii Tainei Nunții, iar apoi îi însoțește pe cei doi pentru totdeauna. Aici este terenul în care trebuie lucrată cu responsabilitate iubirea. De aceea vă spun: Iubirea dintre miri nu trebuie să rămână „la fel ca în prima zi” ci trebuie să crească pe măsură ce aceștia înaintează în viață.

Dragilor,

Emoția întâlnirii dintre un bărbat și o femeie (chemistry) este un fenomen natural ce îl observăm ușor și în dansul de împerechere al păsărilor. Iubirea însă este împărtășirea celor doi din iubirea lui Dumnezeu și aceasta nu este un fenomen natural ci o experiență ce se obține în timp. Iubirea nu este o simplă emoție ce ne lovește arbitrar ci, un sentiment construit prin voința noastră liberă și în deplină cunoștință de cauză. În acest fel, „nunta cea tainică” rodește și se împlinește în viața familiei și plasează pe om în comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele. De aceea Sfântul Pavel spune:

„ Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13, 4-8)

Cum mărturisim Botezul ?

– Părinte duhovnic, bunica mea m-a învăţat Crezul. Dar de câte ori îl spun atunci când mă rog, nu înţeleg unele lucruri din ceea ce m-a învăţat.

– Care ar fi aceste lucruri, Cristian?

– Păi… atunci când spun : mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Cum adică mărturisesc? Când mărturisesc eu botezul?

– Cristian, tu ai participat la botezarea unui copil?

– Da. Am văzut când l-a botezat pe verişorul meu.

– Îţi aduci aminte ce a întrebat preotul pe naş la intrarea în biserică?

– Da, eram chiar acolo; l-a întrebat dacă se leapădă de satana… şi parcă l-a mai întrebat ceva… .

– Cristian, atunci când preotul l-a întrebat dacă se leapădă de satana, naşul a mărturisit în numele verişorului tău dorinţa de a-l învăţa să se lepede şi el atunci când va creşte de toate lucrurile cele rele. Iar apoi l-a întrebat pe naş: Te uneşti cu Hristos?

– Da, da, îmi aduc aminte şi naşul a răspuns: Mă unesc!

– Corect. În acea clipă, naşul a promis că îl va ajuta pe copil, atunci când va creşte, să înveţe să fie prieten şi ascultător faţă de Dumnezeu. Aşa a mărturisit naşul botezul verişorului tău.

– Şi atunci, … Crezul este doar pentru naşi?

– Nu Cristian, pentru că atunci când va creşte verişorul tău, ca şi tine, va veni la preotul duhovnic şi va spovedi faptele rele făcute, promiţând că nu le va mai face. Faptele rele, sunt prietenia cu satana, spovedindu-le ne lepădăm de satana.

– Adică… mărturisim şi noi lepădarea de satana, mărturisită de naş la botezul nostru?

– Bravo, Cristian!

– Şi unirea cu Hristos când o mărturisim?

– Păi pentru ce ai venit la spovedanie?

– Ca să mă împărtăşesc.

– Şi ce este împărtăşania?

– … Trupul şi Sângele Domnului …?

– Mâncând Trupul şi Sângele Domnului, ne unim total cu Hristos, suntem prieteni şi ascultători faţă de Dumnezeu.

– … adică şi eu îmi mărturisesc botezul meu?…

– De fiecare dată când vii să te spovedeşti şi împărtăşeşti.

– Mulţumesc părinte duhovnic.

Badisori patrauceni veniti la Parintele lor din Cernauti (1)_resize
Bădișori pătrăuceni în vizită la părintele lor, Constantin Morariu, retras la Cernăuți. Fotografie Leca Morariu

ŞTIAŢI CĂ

Botezul primit de Mântuitorul Hristos de la Sfântul Ioan Botezătorul nu este acelaşi cu botezul ce îl primim noi?

Sfântul Ioan Botezătorul a spus: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta (Iisus Hristos) vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Evanghelia Matei, capitolul 3, rândul 11)

Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc e cel ce începe imediat după naştere, dar nu mai are sfârşit. El trăieşte pentru totdeauna în viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie.

5. „Eşti un mincinos, părinte!”

Eram instalat la Pătrăuţi şi mă resemnasem cu gândul că „mişcările de trupe” vor fi în anii următori şi nu în acel an. De altfel, dinspre curia arhiepiscopală mi se transmisese, ca încurajare: „Măcar la Pătrăuţi ai asfalt, iar casa parohială a fost renovată de preotul anterior.” Vestea despre cei doi pereţi tencuiţi dăduse de înţeles „celor de sus” că eu beneficiam de un imobil adus la standarde moderne. Pe lângă „restaurarea” casei, ar fi trebuit să mă bucur şi pentru faptul că biserica monument căpătase în anul 1999 o învelitoare nouă, adică şi acolo problemele erau rezolvate.

Preotul de la Pătrăuţi 1, fost preot la Pătrăuţi 2 între anii 1997 şi 2001 îmi aducea aminte de câte ori mă vedea despre succesul schimbării acoperişului din şindrilă şi despre promisiunile pe care le smulsese la recepţie, în urma unei eroice rezistenţe la semnătură, privitor la restaurarea clopotniţei şi a porţilor dinspre grădină.

Poate că dacă nu mi s-ar fi povestit atât de des despre glorioasa restaurare din 1999 nu aş fi simţit acea culpă atunci când ciocănitoarele au atacat acoperişul bisericii monument. Trei găuri cât pumnul erau formate în coiful turlei, iar păsările nu dădeau semne de odihnă. Îmi aduc aminte că în acea perioadă, televiziunea naţională a filmat la Pătrăuţi un documentar cu actori. Se aflase că în jurul bisericii ar fi fost un spital pentru răniţii din războaiele lui Ştefan cel Mare şi se dorea reconstituirea atmosferei. Vedeta documentarului a fost însă ciocănitoarea de pe coiful bisericii. Eu eram singurul stresat de efectele curăţeniei făcute de pasăre între larvele ascunse sub draniţă. Toţi ceilalţi erau de-a dreptul încântaţi de pitorescul situaţiei şi de imaginile ce le prelevau.

patrauti 1_resize
Biserica Sfintei Cruci. Pătrăuți. Fotografie Petru Palamar

Aşa nu se mai putea. Trebuia să fac ceva. Dacă nu reușeam să alung ciocănitoarea era impetuos necesar ca să mă disculp de urmările ce le prevedeam. Biserica era totuși gestiunea mea, deși nimeni nu mă lămurise care erau obligațiile mele față de monumentul înscris în lista Patrimoniului Mondial.

Am încercat să găsesc un răspuns la reprezentantul local al Ministerului Culturii. În orașul Suceava, pe strada Mihai Viteazul, la parterul clădirii Federalcoop funcționa Direcția de Cultură a județului. Directorul din acea perioadă avea cabinetul la capătul unui hol lung, ultima încăpere pe partea stângă. I-am povestit istoria cu ciocănitoarea și l-am întrebat ce este de făcut. Dumnealui a hotărât să cerem sfatul persoanei responsabile din cadrul instituției. Nu îmi amintesc cine mai era în birou, dar sigur mai intraseră una sau două persoane. Se vede că „persoana responsabilă” fusese pusă la curent cu problema mea de către cel ce mersese să o cheme. A intrat val-vârtej în cabinetul directorului și a strigat:

„Ești un mincinos, părinte. Dranița de la Pătrăuți e tratată. Dacă ciocănitoarea ar mușca dintrânsa, ar cădea pe loc, moartă!”

M-am lipit de scaun. Uitasem complet de ciocănitoare și de draniță. În mintea mea se derula discuția avută cu câteva săptămâni în urmă cu directorul liceului Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuți, și sentințele rostite atunci despre atitudinea oamenilor față de preot. M-am regăsit cu greu. Trebuia să îmi apăr istoria, mai mult chiar decât onoarea, despre care socoteam încă din adolescență că nu se apără clamând-o, ci demonstrând-o faptic. Prin urmare am spus:

„Poate că sunt mincinos, dar la Pătrăuți, ciocănitorile devastează acoperișul.” Am căutat cu privirea un sprijin în persoana directorului instituției, și am primit susținerea de care aveam nevoie în acel moment. Mi-a cerut să fac o hârtie oficială privitoare la această situație și să înregistrez documentul la secretariat. Mi-a dat de înțeles că nu crede într-o rezolvare a problemei, dar măcar nu se va spune că am preluat o gestiune cu învelitoare nouă și intactă.

Nici până astăzi, problema acoperișului de la Pătrăuți nu este rezolvată. Se pare că lucrarea din 1999 este încă în garanție și toate încercările oficiale ce au urmat în anii următori, încercări însumate într-un dosar gros de procese verbale, adrese, teme de proiectare și articole de presă nu au avut nici un efect asupra sistemului care supervizează cu mare grijă, din umbră, monumentul.

(va urma)

4. Părinte, acesta e cel mai frumos Constantin pe care l-am văzut vreodată

Închipuiţi-vă curtea descrisă în revista Dilema, dar fără gâşte sau alte animale. O bătătură pustie, mărginită spre nord de un grajd din lemn, spre est de două coteţe, iar spre sud de casa parohială, construită pe la 1860 din banii Fondului Forestier Bisericesc. Timpul şi nepăsarea îşi puseseră amprenta asupra fiecărei construcţii în parte. Doar casa parohială beneficiase de o tencuială executată pe faţada principală, în anul 2002.

Interiorul casei era o oglindă fidelă a exteriorului. Peretelui băii, zidit direct pe pardoseala din lemn a bucătăriei părea că se prăbuşeşte peste cel ce ar fi cutezat să se apropie de soba din cărămidă vopsită. Din cele şapte încăperi ale casei, doar patru fuseseră folosite de familia preotului. Celelalte purtau încă urmele depozitării nucilor, cartofilor şi merelor. Neîntreţinute, şi încă originale, geamurile casei erau bătute în cuie şi chituite. O soluţie împotriva curentului provocat de libera circulaţie a aerului, dar în nici un caz o garanţie în vederea unui locuit sănătos. Salonul principal al casei, transformat în unic dormitor încălzibil, avea un perete complet igrasiat. Cuvintele părintelui consilier îmi răsunau în urechi:

„Te duci la Pătrăuţi şi găseşti soluţii pentru cazarea pictorilor restauratori.”

Concluzia mea era unică: Era imposibil să îi cazez acolo. Paturi nu, o singură sobă funcţională, igrasie… ce mi-am spus: „O să vorbesc duminică oamenilor în biserică. Vor găsi ei o soluţie.”

O soluţie s-a găsit. Din păcate, nu una care să mă excludă sau să mă implice minim: Am fost însărcinat pentru a doua oară să găsesc o soluţie.

În acea săptămână am văruit toată casa, cu ajutorul unui zugrav de la Rădăuţi; am adus paturi şi saltele din inventarul casat al Spitalului din Rădăuţi; am reparat şi reconstruit sobele defecte, cu ajutorul unui sobar din Pătrăuţi. Câteva femei din sat au adus nişte pături şi nişte lenjerii. Atunci când a venit pictorul restaurator am avut posibilitatea de a-i oferi o încăpere decentă.

Scriind aceste rânduri, îmi dau seama că s-au împlinit deja doisprezece ani de când l-am întâlnit pe cel desemnat să se ocupe de fresca bisericii monument. Nu aş putea spune că am avut o colaborare lipsită de situaţii tensionate. Privind înapoi, îmi dau seama că parte din aceste situaţii tensionate au fost generate de prejudecăţile cu care venise în Pătrăuţi. Pentru dânsul, eu eram un tânăr preot de ţară, dintr-o comună plină de ţigani, incapabil de a înţelege nevoile unui monument istoric, şi în mod evident, fără capacitatea de a corija acest neajuns. Pentru mine, el era un personaj ce urma să fie bine plătit în urma restaurării bisericii şi nu înţelegeam de ce ar fi necesar ca eu, să susţin prin efortul propriu sau al parohiei cheltuielile logistice ale restaurării: schelă, cazare, mâncare, lemne de foc, curent electric, gaz etc.

Privitor la contribuţia mea, în toamna anului 2003 nu s-au discutat decât lucruri principiale referitor la şantierul din 2004. Restaurarea Tabloului Votiv şi a Cavalcadei s-a făcut cu ajutorul unei schele metalice împrumutate de restaurator de pe un alt şantier. Din anul 2004, avea însă să mă salveze Înaltpreasfinţitul Pimen, care cunoaşte foarte bine dimensiunea Parohiei Pătrăuţi 2 şi a dăruit materialul lemnos pentru schelă.

Dintre toate campaniile de restaurare, cea din 2003 mi s-a întipărit cel mai bine în minte. Poate pentru că a fost cea mai scurtă, poate pentru că pictorul restaurator a lucrat singur, sau poate pentru că acei metri pătraţi de frescă limpeziţi atunci mi-au schimbat în anii următori percepţia asupra rostului meu la Pătrăuţi.

Îmi aduc aminte că locuiam împreună cu Anca în dormitorul-salon, iar restauratorului i-am oferit camera dinspre sud-estul casei. Era toamnă târziu şi făceam deja focul. Construită din piatră, biserica degajă până la Crăciun căldura înmagazinată în timpul verii, făcând astfel posibilă intervenţia de curăţare, chiar şi în lunile de toamnă târzie.

Dintr-o curiozitate practică, îmi făceam drum, destul de des, prin biserică. Incitat la început, datorită gradului mare de opacitate al pereţilor, restauratorul era din ce în ce mai fascinat de culorile şi dinamica ce se releva pe peretele de vest al pronaosului, în scena „Cavalcada Sfintei Cruci”. Când a trecut la Tabloul Votiv şi a curăţat chipul Împăratului Constantin a spus: „Părinte, acesta e cel mai frumos Constantin pe care l-am văzut vreodată.” Opinia dânsului a fost confirmată în anul 2009, la Conferința susținută de istoricul Emil Dragnev la Tesalonic. Proiectarea imaginii de la Pătrăuți a stârnit rumoare între specialiştii prezenţi. Sala a murmurat: „Constantinopoli”. Un calificativ mai mare pentru arta de tradiție bizantină nu există. Nu îşi închipuiau că în nordul României, într-o biserică zidită la 34 de ani de la Căderea Constantinopolului putea să existe pictură legată stilistic de cel mai elevat curent artistic din timpul dinastiei Paleologilor. DSC_4742_resize

Da, Pătrăuții păstrează singura pictură bizantină din Moldova. Perspectiva de relaționare, tehnică măreață a artei bizantine, poate fi studiată științific la Pătrăuți. Dar ceea ce este cel mai important vine din faptul că această perspectivă de relaționare chiar funcționează și afectează pozitiv pe oricine se expune picturii Pătrăuțiului. Aici nu intri ca să privești, ci ca să fii privit!

(va urma)

 

Copiii nu pot fi nași pentru alți copii !

DSC_1156_resize
Buna Vestire și Botezul Domnului. Pătrăuți. Fotografie Petru Palamar

– Părinte duhovnic, sunt foarte supărat pe părinţii mei.

– De ce Cristian?

– Să vă povestesc. Mătuşa mea a născut un copil … adică am un verişor. Acum două zile a venit mătuşa la noi şi a rugat pe părinţii mei să boteze copilul. Eu m-am bucurat şi am cerut părinţilor să îl botez eu. Adică eu să fiu naşul lui.

– Şi ce ţi-au spus părinţii Cristian?

– Au spus că nu se poate. Dar eu ştiu că se poate! Mi-au spus mie copiii de la şcoală. Mulţi din colegii mei au botezat copii.

– Acesta este motivul pentru care eşti supărat pe părinţii tăi?

– Da.

– Aha…

– Şi am venit să vă rog să vorbiţi cu ei pentru ca eu să fiu naşul verişorului meu.

– Cristian …. Cristian … Părinţii tăi au dreptate. Este mai bine ca naşul copilului să fie un om matur, un om trecut prin greutăţile vieţii, şi nu un copil.

– Cum adică?

– Păi hai să vedem. Câţi ani ai tu?

– Am împlinit 10 ani.

– Cristian tu însuţi mai ai foarte multe lucruri de învăţat. Naşul este dator în faţa lui Dumnezeu să înveţe pe finul său despre Dumnezeu.

– Dar şi eu pot să îl învăţ despre Dumnezeu.

– Părintele a luat din bibliotecă şi a deschis o carte. Cristian mai văzuse acea carte. Părintele citeşte din ea la multe slujbe şi are un nume ciudat: „Molitfelnic”.

– Cristian, aici este slujba botezului, şi aici sunt scrise mărturisirile ce le fac naşii. Citeşte te rog aici.

– Cristian a luat cartea în mână şi a citit:

– „Te lepezi de satana? şi de toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui?” ….. Ce e asta părinte?

– Aşa îl întreabă preotul pe naş.

– De ce?!…. Adică naşul este în război cu diavolul?

– Da Cristian. Naşul promite în faţa lui Dumnezeu că îl va proteja pe finul lui de diavol. Că îl va învăţa şi îl va ajuta să nu ajungă în prietenie cu diavolul atunci când va creşte.

– Dar … asta nu este un lucru simplu …

– Aşa este nu este un lucru simplu şi este chiar periculos.

– De ce este periculos?

– Pentru că faci o promisiune în faţa Sfântului Altar. Îi promiţi lui Dumnezeu că vei fi naş al acelui copil. Că te vei ocupa de educaţia lui şi că te vei ruga mereu pentru el.

– Părinte duhovnic, dar lucrurile acestea nu trebuie să le facă părinţii?…

– Cristian, naşul devin părinte spiritual al finului său, care îi devine fiu spiritual. Devenind părinte, naşul are datorii asemănătoare tatălui şi mamei copilului.

– Păi … cred că eu sunt prea mic pentru a deveni părintele verişorului meu … De altfel, eu am fost botezat de naşii de cununie ai părinţilor mei şi nu de un verişor.

– Aşa este. Părinţii tăi doresc să te protejeze şi să îl ajute cu adevărat pe verişorul tău care are nevoie de naşi cu experienţă în lupta acestei vieţi.

– Mulţumesc părinte duhovnic!

– Dumnezeu să te binecuvinteze Cristian!

E bine să botezăm pruncii?

DSC01577
Biserica Sf. Cruci de la Pătrăuți. Ulei pe pânză. Valentina Brâncoveanu

Sâmbătă dimineaţa, copiii s-au întâlnit în curtea de pe malul pârâului Precista. Au făcut curat în ocolul găinilor, au ordonat lemnele şi au dus gunoiul la punctul de colectare din drum. Mai apoi s-au adunat cu toţii la umbră, pe băncuţele din jurul teiului. Bădiţa Vasile tocmai închidea Ceaslovul din care citise. Discuţia a început-o Bogdan:

 

– Bădiţă Vasile, Dumnezeu mi-a dăruit un frăţior.

– Am auzit, Bogdane. Să dea Domnul să fie binecuvântat, şi să vă bucuraţi de el.

– Aş avea totuşi nişte întrebări. Săptămâna viitoare va fi botezat, iar eu am emoţii.

– Ce te face să ai emoţii?

– Păi… e aşa de mic… nu înţeleg ce se va întâmpla în biserică. Ce o să-i facă?…

– Mare Taină se petrece în biserică atunci când e botezat un copil. Toate lucrurile se schimbă în viaţa pruncului, iar comunitatea creştinilor se înmulţeşte.

– Dar bădiţă… ce înţelege un copil atât de mic din ceea ce se petrece în biserică?

– Bogdane, pruncul nu trebuie să înţeleagă acum. Viaţa omului nu e ordonată după capacitatea noastră de a înţelege, ci după puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. E important ca pruncul să fie cât mai devreme membru al comunităţii ce se împărtăşeşte din darurile Duhului Sfânt. Botezul ce îl va primi fratele tău nu este un simplu eveniment istoric, ci este o Taină. Tainele încep, şi nu mai au sfârşit. Prin Botez, fratele tău va deveni membru al Bisericii lui Hristos, şi astfel va putea beneficia de darurile Duhului Sfânt.

– Eu nu am văzut nicodată cum se botează un copil, interveni Maria. Cum se face?

– Dragii mei, slujba Botezului are mai multe etape. La început, preotul citeşte nişte rugăciuni prin care îi atrage atenţia diavolului să nu cumva să se apropie şi să lucreze asupra pruncului, întrucât acesta aparţine lui Dumnezeu.

– Am văzut eu…. naşul spune: „Mă lepăd de satana”, interveni Maricel.

– Da, după ce citeşte rugăciunile, preotul îl întreabă pe naş dacă mărturiseşte în numele pruncului „Lepădarea se satana” şi „Unirea cu Hristos”. Numai după această mărturisire, şi rostirea Crezului ortodox de către naş, începe Slujba Botezului.

– Şi ce folos va avea fratele meu din mărturisirea naşului său?

– Dragul meu Bogdan, naşii trebuie să ştie că această mărturisire îi obligă. Nimeni nu îi forţează să vină cu pruncul în braţe la botez. Dar dacă au venit şi au mărturisit în numele pruncului, răspund în faţa lui Dumnezeu de educaţia creştină pe care trebuie să o primească acel copil. Naşii devin părinţi spirituali ai copilului şi au obligaţii egale cu părinţii trupeşti, în ceea ce priveşte educaţia creştină a copilului.

– Bădiţă Vasile, cum se vede dacă naşii şi-au făcut datoria?

– Putem spune că naşii şi părinţii şi-au făcut datoria atunci când copilul creşte şi vine la biserică pentru a se împărtăşi din Taina Pocăinţei şi din Taina Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Când vine să se spovedească, fiecare om mărturiseşte „Lepădarea de satana”, adică de păcate. Iar atunci când se împărtăşeşte se realizează „Unirea cu Hristos”.

– Cele două promisiuni făcute de naş…

– Exact, Maricel. Fiecare dintre noi, atunci când ne Spovedim şi ne Împărtăşim, mărturisim dorinţa noastră de a fi „Uniţi cu Hristos”, adică mărturisim propriul nostru Botez.

– De aceea spuneaţi că Botezul este o Taină, că are început, dar nu are sfârşit…. se lămuri Bogdan.

– Da, dragul meu. Botezul nu este un moment istoric, ci o Taină. Aduceţi-vă aminte despre mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul: „Eu vă botez cu apă, dar va veni Acela Care vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.”

– Mulţumesc bădiţă Vasile. Acum înţeleg. E foarte important ca fratele meu să fie botezat cât mai repede. Va deveni creştin, va beneficia de Sfânta Împărtăşanie, iar noi o să îl învăţăm şi pe el să mărturisească, atunci când va creşte.

3. Părinte protopop … vom fi cu toţii la „cei fără de Cruce”

Studiile teologice din România au un curriculum construit pe baza listei de materii hotărâte de Mitropolitul Veniamin Costache (1768-1846) pentru seminarul său de la Socola. Asta face ca ciclul de licenţă să nu fie altceva decât o repetare a ciclului seminarial. Sigur că există diferenţe. Acestea sunt date însă de dimensiunea intelectuală şi spirituală a profesorilor şi de capacitatea pe care studenţii ar trebui să o fi obţinut prin educaţie şi interacţiune socio-culturală.

Plecat de acasă la patrusprezece ani, am trecut între anii 1993 şi 2002 prin ambele cicluri ale învăţământului teologic, mai întâi la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, iar mai apoi la Iaşi. Astăzi, mă fericesc pentru că am reuşit să depăşesc tentaţia de a specula facultatea cu ajutorul bagajului de cunoştinţe acumulat anterior. Am fost un apărător al teoriei că facultatea este şansa unui teolog de a-şi confirma critic informaţiile acumulate prin memorare în timpul seminarului. Am întâlnit la Iaşi profesori care ne-au susţinut în această direcţie.

Există însă o realitate pe care numai un fost seminarist o poate înţelege. Pe lângă bagajul de informaţii memorate, noi am plecat de acolo cu un bagaj de evenimente formatoare ce le-am primit prin canalul afectiv. Acestea fac astăzi parte din noi şi ne vor înrâuri, unele doar pe pământ, dar altele în veşnicie.

Un asemenea eveniment formator, trăit la vârsta de şaisprezece ani a fost lecţia cu „Predica pentru instalarea în parohie”. Închipuiţi-vă ce trăiri poate să declanşeze în sufletul unui adolescent problematizarea instalării în prima parohie. Ni se spusese că relaţia dintre preot şi comunitatea parohială este de tip marital; că responsabilitatea preotului faţă de comunitatea parohială e identică responsabilităţii faţă de familia sa…. Nu-i lucru uşor. Ţin minte şi astăzi conţinutul predicii ce am scris-o atunci, la şaisprezece ani. Aceste amintiri au fost prezente mai mult decât oricând în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci a anului 2003, momentul instalării mele ca preot în Biserica din Pătrăuţi.

Din păcate însă, acea zi nu a fost o sărbătoare. Am plecat de la Rădăuţi gândindu-mă la promisiunea ce îmi fusese transmisă dinspre birourile curiei arhiepiscopale: „Mergi întâi la Pătrăuţi, iar mai apoi o să facem mişcări de trupe”. Chiar dacă sunt născut în zodia Gemenilor, nu m-am simţit bine niciodată în situaţii duplicitare. Îmi răsunau în urechi concluziile educaţiei seminariale: „Relaţia dintre preot şi parohia sa e de tip marital…” Cum adică să fii instalat într-o parohie, ştiind că peste câteva luni vei pleca de acolo?

Am ajuns la biserică înainte de opt. Pălimarul aşezase câteva ţoale de cordele pe cele două bănci ce erau montate în iarbă, pe latura de vest a bisericii. Îmi venea să mă aşez pe acele ţoale şi să aştept acolo deznodământul zile. De data aceasta nu se putea. În jur de 50 de oameni veniseră să cunoască noul preot, şi acela eram eu. Am intrat, cu inima mică, în biserică.

Cunoscând că nu va fi slujbă mare, părintele protopop îşi programase în aceeaşi dimineaţă o vizită la Cajvana, şi prin urmare m-a informat că va ţine predica pentru instalare după Evanghelie, lăsându-mă mai apoi să slujesc singur.

M-a relaxat împreună-slujirea cu părintele protopop. Are o vârstă apropiată de vârsta tatălui meu şi de multe ori, mai ales în anii ce au urmat am proiectat asupra dânsului sentimente filiale. Tema duminicii, la doar câteva zile după hramul Înălţării Sfintei Cruci, era asemenea hramului: „Duminică după Înălţarea Sfintei Cruci”. În comuna Pătrăuţi, ortodocşii reprezintă 30 la sută din populaţie, iar pe teritoriul geografic al Parohiei Pătrăuţi 2, ortodocşii sunt doar 8 la sută, restul pătrăucenilor fiind creştini neoprotestanţi, prin urmare iconoclaşti. Era imposibil ca părintele protopop să nu vorbească despre simbolul Crucii şi despre rostul acestuia în viaţa credincioşilor. În mod evident, predica s-a terminat cu un îndemn la păstrarea credinţei ortodoxe, asemenea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în a cărui biserică ne aflam. Până aici, slujba a decurs conform schiţei din Seminar. Când părintele a finalizat cuvântul său, creştinii din biserică au simţit însă nevoia să vorbească, şi în acest fel şi-au pus amprenta decisiv asupra evenimentului. Din gesturile pe care le făceau oamenii, am înţeles că erau mai mulţi care ar fi dorit să vorbească. Eu trebuia însă să rostesc acum cuvântul meu, cel pregătit încă de la şaisprezece ani. S-a distins între credincioşi o doamnă ce se afla în absida de nord a naosului. Se vedea că este o persoană cu autoritate în comunitate. Mai târziu am aflat că era soţia secretarului primăriei şi fusese o viaţă întreagă învăţătoare în sat. Nu a spus decât atât:

„Părinte protopop, îi urăm părintelui Gabriel „Bun venit!” în satul nostru, şi dorim să vă spunem că dacă ne mai schimbaţi preoţii atât de des, la următoarea instalare vom fi cu toţii la cei fără de Cruce.”

Nu îmi venea să cred ochilor şi urechilor. Bolta de piatră parcă se năruia. Nimeni nu îmi vorbise în seminar despre credincioşi care dau replică la predică. Fusesem dus de mic la biserică şi asistasem la mii de slujbe. Aşa ceva nu numai că nu văzusem dar nici nu auzisem! Şi acum, urma ca eu să vorbesc! Nu îmi mai aduc aminte nimic din ce am vorbit atunci, dar sigur nu din discursul pregătit cu opt ani înainte.

După cuvântul meu, părintele protopop i-a rugat pe oameni să fie îngăduitori cu mine, întrucât e prima Liturghie ce o slujesc singur, iar apoi s-a retras. Mereu m-am întrebat dacă a ajuns la timp la Cajvana. Odată cu dânsul au ieşit din biserică acele persoane care dăduseră semne că ar dori să se înscrie la cuvânt. Am aflat mai apoi că l-au oprit pe părinte în faţa bisericii şi au dezbătut acolo trei probleme ale satului: Cu doi ani în urmă, primul preot al Parohiei Pătrăuţi 2 schimbase fără justificare pălimarul bisericii, iar cu un an în urmă preotul ce tocmai plecase schimbase dascălul. Parte dintre oameni doreau reîntoarcerea celor doi în poziţia socială ocupată anterior. Părintele le-a spus oamenilor că aceasta ţine de noul preot, proaspăt instalat. A treia problemă nu mă privea direct. Era vorba despre preotul de la Parohia Pătrăuţi 1, pe care oamenii nu îl mai doreau în sat. Părintele protopop le-a spus oamenilor că va transmite doleanţele la Arhiepiscopie. Oamenii au aşteptat vre-o trei ani un răspuns şi apoi au închis singuri biserica Cuvioasa Parascheva şi au alungat preotul. Din păcate, nu era primul gest de acest gen în istoria ultimilor 50 de ani, în comună.

Întorcându-ne la slujba de instalare, numai eu ştiu cum am terminat-o. Cele peste patru săptămâni de practică zilnică săvârşită în biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Bogdana şi-au făcut în acea zi „toţi banii”.

Masa de prânz am servit-o la Rădăuţi, împreună cu familia soţiei mele, care fusese martoră a instalării de la Pătrăuţi. Liniştea apăsătoare nu era tulburată decât de frânturile de melodii pop fredonate de cumnatul meu adolescent. Parcă îl aud şi acum pe socrul meu, în momentul în care s-a decis să spargă tăcerea:

„Se vede treaba că nu ai să poţi pleca prea repede de la Pătrăuţi.”

patrauti.jpg
În biserica lui Ștefan cel Mare, prima parte a anului 2004. Fotografie Dragoș Lumpan.

 

(va urma)

Copiii trebuie să aibă încredere în polițiști !

hurezi mih
Îngerul păzește buna rânduială.  Hurezi

Curtea casei bătrâneşti de pe malul pârâului Precista era din nou plină de copii. Făcuseră curăţenie în casa bătrânului Vasile şi acum jucau volei. Mingea sărea dintr-o parte în alta a curţii, oprindu-se din când în când în crengile câte unui copac. Când oboseala a început să domolească energia, copiii s-au aşezat pe băncile de pe prispa casei şi au început să vorbească. Discutau despre meseria de poliţist. Părerile erau însă împărţite şi acest lucru făcea ca discuţia să aibă din când în când aspect de ceartă. Zumzăitul vocilor copilărești îl făcu pe bădiţa Vasile să intervină.

 

  • Ce s-a întâmplat Bogdane? Care este problema?
  • Nu reuşim să ne lămurim. Vlad spune că poliţiştii sunt oameni răi, că trebuie să ne fie frică de ei şi să ne ascundem din faţa lor.

  • Şi tu Bogdane ce spui?

  • Eu îmi aduc aminte că atunci când am mers la mare şi surioara mea s-a rătăcit, tata a dat telefon la Poliţie. Au venit zece poliţişti care au căutat-o şi au găsit-o. Mi-au părut oameni cumsecade. Fără ei nu am fi avut nici o şansă să o găsim pe Maria.

  • Da dumitale ce părere ai?

  • Dragii mei, omul a fost lăsat de Dumnezeu să trăiască împreună cu alţi oameni. Vă aduceţi aminte ce spunea Tatăl ceresc: „Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ…” (Facerea 2,18). Se întâmplă însă, ca atunci când numărul celor ce trăiesc împreună creşte să apară diverse probleme. De aceea e nevoie ca să existe nişte oameni care să se ocupe mereu de rezolvarea acestor probleme.

  • Adică poliţiştii?

  • Da, poliţiştii se ocupă cu problemele ce apar în societatea noastră. De obicei este vorba despre probleme iscate din nerespectarea regulilor de convieţuire.

  • Bădiţă Vasile, ce sunt regulile de convieţuire?

  • Bogdane, pentru ca societatea să funcţioneze, fiecare dintre noi avem obligaţii şi drepturi. Poliţiştii ne ajută să înţelegem care sunt obligaţiile noastre şi ne apără drepturile.

  • Şi cine a spus să existe poliţişti? Dumnezeu…?

  • Dragul meu, nu e nevoie ca Dumnezeu să intervină direct pentru aşa ceva. Dumnezeu ne-a dăruit nouă raţiune şi libertate. Mai departe, strămoşii noştri au înţeles singuri că e nevoie ca cineva să îşi asume aşa responsabilităţi.

Spunând acestea, bătrânul deschide Biblia la capitolul al şaselea din Faptele Apostolilor şi îl îndemnă pe Vlad să citească. Copilul citi:

  • În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă.”

Bătrânul îl întrerupe pe Vlăduţ:

  • Vedeţi voi că apostolii au hotărât ca problemele apărute în sânul comunităţii să fie rezolvate de nişte oameni anume pregătiţi pentru acest lucru?

  • Bădiţă Vasile, nu cumva cei şapte despre care vorbeşte textul sunt diaconii?

  • Aşa este, Maria. În acel moment, pentru a se rezolva probleme apărute au fost făcuţi diaconii.

  • Adică polițiștii sunt diaconi?

  • Nu, Andrei. Polițiștii nu sunt diaconi, dar se ocupă cu probleme de care în vechime se ocupau și diaconii.

  • Aşa cum am spus eu! răbufni Bogdan. Poliţiştii sunt cei care ne ajută atunci când avem nevoie de ajutor.

  • Dar ei dau şi amenzi, îşi susţine poziţia Vlad.

  • Aşa este Vlăduţ, dau şi amenzi, dar nu oamenilor corecţi, ci tocmai celor ce nu sunt cuminţi şi fac probleme altor oameni, neţinând cont de obligaţiile pe care le au şi nerespectând drepturile celorlalţi.

  • Adică, până la urmă, ei dau amenzi ca să ne protejeze împotriva celor răi, concluzionă Maria.

  • Aşa este. Ar trebui să ştiţi că poliţiştii sunt cei ce ne ajută. Părinţii nu pot fi tot timpul cu voi, dar atunci când întâlniţi un poliţist, puteţi să îi cereţi ajutorul, indiferent ce problemă aveţi.

 

2. „Ai grijă, Dinule…”

Câteva zile mai târziu, în cabinetul directorului Colegiului „Eudoxiu  Hurmuzachi” din Rădăuți.

Puțini erau oamenii cu care mă puteam sfătui în județul Suceava. Eram un simplu absolvent de teologie, student în anul al treilea la filozofie, ajuns printr-o succesiune de împrejurări necontrolabile paroh la Pătrăuți 2. Directorul reputatului liceu rădăuțean îmi era rudă prin alianță și îmi urmărea de ceva vreme evoluția intelectuală, nefiindu-i indiferentă integrarea mea socială. Auzise despre numirea mea în parohie și nu era deloc încântat.

Patrauti 24 IX 1925
Pătrăuți 1925. Pe deal, Biserica lui Ștefan cel Mare.

A început să îmi povestească despre atitudinea oamenilor față de preot și despre diferențele esențiale în această atitudine între comunele și orașele din depresiunea Rădăuțiului și zona post-industrială a orașului Suceava. Îmi răsună și acum în urechi cuvintele dânsului: „Ai grijă Dinule, în zona Rădăuțiului, oamenii nici nu trec prin fața preotului, în vreme ce în zona Sucevei preoții sunt înjurați pe stradă.”

Explicația ce o dădea acestui fenomen era legată de post-industrializare. Satele limitrofe Sucevei ar fi fost vidate, în anii 1960, de intelighenție prin migrarea la oraș. Ele ar fi fost locuite acum, din punctul lui de vedere, de foști muncitori, care îndoctrinați împotriva preoților în fabricile capitalei de județ, s-au întors după 1989 în sat. Reveniți la ocupațiile părinților lor, aceștia ar fi adus în comunitățile rurale limitrofe orașului ura față de preoți, ură ce fusese cultivată ani la rând în ședințele sindicale și de partid. Ce să vă spun?… unchiul știa despre ce vorbea, atunci când amintea de propaganda comunistă. În tinerețe lucrase în echipa centrală a Uniunii Tineretului Comunist.

În acest punct al discuției, între noi apăruse deja o stare de tensiune ce nu permitea continuarea dialogului. Nu putea accepta faptul că nu am puterea să schimb repartiția primită, iar eu nu vedeam ce aș putea face în acel moment pentru o asemenea schimbare. Ca să îl liniștesc, l-am lăsat să înțeleagă că o să mă interesez și o să fiu atent, în vederea unui viitor transfer.

Ca ultim argument, uncheșul îmi întinde numărul curent al revistei Dilema. Îl zărisem când am intrat în cabinet, așezat deoparte pe biroul său. Văzusem că revista era deschisă la o pagină intermediară, dar nu mă gândisem că mă privea în vre-un fel acest lucru.

Sub titlul „Dulce Bucovină”, la pagina a optsprezecea a numărului 544, Iaromira Popovici relata experiențele unei recente călătorii prin județul Suceava. Întâmplător sau nu, autoarea ajunsese cu câteva zile înaintea mea, la Pătrăuți:

„Majoritatea monumentelor religioase sunt  îngrijite și instituționalizate. Singura excepție o constituie Pătrăuți-ul. Trecută pe picior de egalitate cu celelalte în broșurile turistice, biserica monument Pătrăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare însuși, te așteaptă neprimitoare și închisă. Un băiat rom ce adastă prin curtea bisericii se oferă să se ducă până la coana preoteasă, peste drum, să-ți aducă cheia. Se întoarce, fără cheie, și cu vestea că preoteasa vine imediat ce se îmbracă, și te roagă să îl răsplătești pentru efort. După care urmează așteptarea, printre bălăriile din curte. Nu vine nimeni, decât, după un timp, un autobuz mare și roșu care oprește chiar lângă biserică. Ne luăm inima în dinți și ne ducem singuri până la casa parohială, de altfel foarte aproape. Ne deschide o tânără cu păr blond, ochi albaștri, chip rumen, un soi de Ileană Cosânzeană locală, în colanți și pulover. Nimeni alta decât coana preoteasă. Aflăm că nu a venit cu cheia, deși băiatul i-a spus, pentru că e vorba de un minirăzboi local între părinte și romii care-i taxează, cu orice ocazie, pe o turiștii naivi. Și atunci cum se poate pătrunde în biserică? Rămâne un mister.

Preoteasa ne deschide edificiul și ne arată frescele, câte s-au păstrat (biserica trebuie restaurată), masa lui Ștefan și clopotul despre  care se spune că alungă grindina. Aflăm că pliantul despre biserică, singurul de vânzare, în trei limbi străine, preotul și preoteasa l-au scos din banii lor de mașină. Ne invită în gospodăria lor, unde, într-o curte stearpă și plină de orătănii, îl cunoaștem și pe părinte: replica masculină, mai masivă, a preotesei.  Au un copil de câteva luni, o fetiță pe care o scot afară, și care, veșnic zâmbitoare și cu aceeași ochi albaștri, seamănă cu maturul prunc Iisus din tablourile renascentiste. Tânărul cuplu  e într-o situație critică: când, în sfârșit, a venit de la București  un expert pentru restaurarea bisericii, preotul și preoteasa nu au fost acasă, erau cu copilul în Suceava, la medicul de familie. Expertul a așteptat două ore și a plecat cu o falcă-n cer și cu una în pământ. Părintele se teme să nu fie schimbat, deși e parohie săracă, cu multe văduve și mulți romi, el s-a obișnuit aici.”

(va urma)

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑