Căutare

Dileme catehetice

Păzitorii pragului

http://bucovina.arts.ro/

 

11. „Dacă nu înveți, ai să ajungi să păzești oile!”

Un vechi proverb al înțelepciunii universale compară inegalitatea degetelor de la mână cu inegalitatea dintre indivizii umani. Așa cum la o mână nu sunt două degete la fel, tot așa nu există pe pământ doi oameni identici.

Înțelepciunea populară promovează astfel, încă din cele mai vechi timpuri, toleranța dintre oameni. Odată ce ai puterea să înțelegi că omul din fața ta e unic și nu este identic cu tine, atunci și așteptările tale de la el vor fi redimensionate față de așteptările ce le ai de la tine. Numai astfel te vei feri pe tine de deziluzii, iar pe cel din fața ta, de umilință. Cine abordează astfel interacțiunea cu semenul său, inhibă o posibilă stare conflictuală, înainte ca aceasta să apară.

E esențial să înțelegem că oamenii sunt diferiți. Diferențele sunt uneori atât de mari, încât psihopedagogii au hotărât că anumiți copii nu pot parcurge programa școlară obișnuită. Și într-adevăr e descurajant să îți dai seama că sunt adolescenți care nu pot înțelege operațiunea matematică a împărțirii, sau chiar a scăderii. Capacitatea de memorare poate fi asemenea cu a unui copil „normal”, dar procesarea informațiilor acumulate prin memorare lasă de dorit. În mod obișnuit, puterea de a procesa informațiile e numită „inteligență” și psihopedagogii au inventat un sistem de măsurare a acesteia și o scară de la 20 la 140, în interiorul căreia au început să catalogheze pe oameni. S-a observat că oamenii „obișnuiți” se situează, pe scara IQ, peste 90. Există însă un procent mare de populație care se încadrează între 20 și 90 (IQ).

Experiența ne arată că aceștia din urmă nu vor ajunge să susțină doctorate în știință, dar în urma unei educații perseverente au toate șansele să deprindă o meserie ce îi va transforma în membri activi și utili societății. De-a lungul timpului, oamenii au abordat diferit problema acestor copii.

Societatea de Citire Viitorul
În anul 1908 preotul Constantin Morariu înființează la Pătrăuți Societatea de Cetire „Viitorul”. Scopul întreprinderii a fost alfabetizarea.

Spre exemplu, în satul tradițional, unde existau întotdeauna turme de animale, asemenea oameni ajungeau să mâne vacile și oile, la păscut. Utilitatea ce și-o regăseau în interiorul societății sătești nu îi proteja însă de apelative ca „prostul satului”. Foarte des, copiii și tinerii îi chinuiau în diferite moduri, căutând într-un mod laș prilej de distracție pe seama acestor oameni. Și poate această atitudine intolerantă era pornită tocmai din metoda de educație a părinților și bunicilor, care amenințau mereu pe copii: „Dacă nu înveți, ai să ajungi să păzești oile!”âO altă abordare e întâlnită, la sfârșitul secolui al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în unele societăți europene. E uimitor, dar deficiența mentală era considerată o boală psihică, iar copii ce sufereau de retard erau internați în ospicii. Este cunoscută situația Italiei începutului de secol XX, când medicul Maria Montessori reușește să demonstreze că retardul nu este o boală psihică. Marele câștig al medicului italian nu a fost doar scoaterea copiilor din ospicii, ci demonstrația pe care a făcut-o privitor la educabilitatea acestor copii și la reversibilitatea retardului.

Fiecare om este diferit. Și tocmai de aceea există oameni cu „nevoi speciale” de educație. Dacă e deplin acceptat că unii oameni au memorie vizuală iar alții au memorie auditivă, de ce nu ar exista oameni care să aibă o memorie tactilă, olfactivă, gustativă sau muzicală? Maria Montessori a demonstrat că fructificarea stilurilor diferite de învățare poate face minuni.

Revin. Toate acestea nu înseamnă că acești copii vor ajunge doctori în științe, dar în mod sigur pot să își câștige locul pe care Dumnezeu li l-a hărăzit în societate, ocolind răutatea intolerantă a oamenilor ce nu reușesc să înțeleagă faptul că nu există două degete identice la o mână.

Nu aș avea curajul să afirm că activitatea mea de profesor la Școala specială din Câmpulung (2003-2004) și la Centrul Școlar din Suceava (2006-2007) a avut un rol hotărâtor în viața copiilor cu care am lucrat. Asta numai Dumnezeu știe. Pot însă să afirm fără a greși că întâlnirea mea cu acești copii m-a ajutat să înțeleg societatea în care trăim. Dragilor! E inutil să vă ascundeți în spatele unor bariere sociale, ignorând pe acei oameni ce nu se ridică la un anumit nivel de înțelegere. Ne întâlnim cu acești oameni în fiecare zi și nimeni nu îi poate ocoli. Educația e șansa lor și a noastră. Numai investind în educația acestora vom construi o societate de care să nu ne fie rușine.

10. Stâlpii de salcâm

Una peste alta, modelarea bisericii din lemn mi-a adus primele bucurii notabile ce au rodit în urma activităţii mele preoţeşti. Tradiţional, de sute, și probabil de mii de ani, asemenea edificii se împlântau în pământ cu ajutorul unor stâlpi de salcâm. Părintele arhiepiscop nu dorea să îngreuneze bugetul șantierului, și prin urmare a decis ca biserica de la Pătrăuți 2 să fie ridicată pe stâlpi de salcâm. Obștea comunei Pătrăuți deține o pădure de salcâm, despre care Înaltpreasfințitul știa. Prin urmare, mi-a revenit sarcina de a aduce lemnul pentru stâlpii pe care urma să se așeze tălpile bisericii.

În ziua sfințirii locului pentru biserică, primarul comunei a promis că va facilita obținerea lemnului de salcâm. Luni dimineață eram în biroul domniei sale, ca să aflu că lucru nu era chiar așa de ușor. Chiar dacă proprietar nu era Statul Român, ci obștea comunală, trebuia cerută aprobarea Ocolului Silvic Pătrăuți, care ar fi urmat să trimită un brigadier ce va marca salcâmii necesari, pentru ca abia apoi să mergem să îi recoltăm. De altfel, domnul primar nu avea timp în acea zi pentru a merge la Ocolul Silvic, prin urmare mi-a dat întâlnire a doua zi dimineață, la prima oră, la primărie.

Mă simțeam neputincios. La șase luni de la venirea mea în Pătrăuți, după o iarnă foarte grea, în care slujisem Liturghia mai mult singur, între zidurile reci ale Monumentului istoric, mi se dădea posibilitatea de a arăta că pot să fac și eu ceva, când de fapt nu puteam. Aș fi vrut ca lucrurile să se învârtă asemenea gândului meu, dar aveam să aflu că așa ceva e imposibil. Trebuia să aștept încă douăzeci și patru de ore.

Marți dimineață m-am trezit înfrigurat, cu teama gândului că voi irosi și acea zi fără a rezolva problema temeliei bisericii-paraclis. Ar fi fost un dezastru. Următoarele două zile trebuia să fiu prezent la Școala Specială din Câmpulung, prin urmare, în imposibilitate de a coordona împlinirea sarcinii primite. Gândind la acestea, am închis grilajul de fier cu care socrul meu dăruise întreaga casă parohială imediat ce a primit vestea că fiica dânsului va găzdui în acest loc.

Clinchetul lacătului ce se închidea a fost însoțit în acea dimineață de primăvară cu un salut de „Bună ziua, părinte!” rostit de doi bărbați care apăruseră de nicăieri, în spatele meu. Pe unul dintre ei îl cunoșteam – fusese la biserică în primele duminici ale Postului Mare – pe celălalt nu îl știam încă. Cei doi s-au prezentat, și au spus: „Părinte, om fi noi, la Pătrăuți, un sat cu mulți țigani, dar biserica vrem să o construim pe temelie de beton, și nu pe pari. Noi doi plătim cimentul și aducem oameni care să facă temelia.” În fapt, proiectul pe baza căruia se luase autorizația de construcție așa prevedea: temelie de beton. Apelarea la stâlpi de salcâm era o derogare pe care Înaltpreasfințitul o făcea pentru a nu îmi îngreuna viața.

În ciuda faptului că aveam deja șase luni de preoție și învățasem lecția „să nu crezi până nu vezi”, vorba celor doi gospodari m-a umplut de bucurie. Mă hrănesc și astăzi din sentimentul cu care Dumnezeu m-a bucurat atunci. Le-am spus oamenilor despre demersurile planului cu salcâmul, și le-am promis că voi susține în fața primarului și a Părintelui Arhiepiscop varianta cu temelia de beton. Cei doi au închiriat o mașină și au plecat să arvunească materialele necesare realizării temeliei. Eu am mers la primărie.

Pe atunci, birourile instituției civice pătrăucene se aflau în clădirea Casei de Cultură. Sediul Primării era de ani buni în lucru și o resemnare generală domina întreaga comună. De altfel, cu o lună în urmă, când îl anunțasem pe primar că se va face biserică nouă în sat, aproape a râs de mine. Era total neîncrezător că voi finaliza acest proiect și îmi aducea ca argument scheletul de beton al clădirii Primăriei și șantierul nefinalizat de la Școala din Pătrăuți, unde copiii învățau în trei schimburi. În acea zi, l-am găsit pe domnul primar sfătuindu-se cu un pădurar. Vorbeau despre stâlpii mei de salcâm și ajunseseră la concluzia că trebuie făcută temelie de beton, concluzie ce mi-au comunicat-o imediat ce am intrat pe ușă. Le-am spus despre cei doi gospodari ce porniseră deja la drum în această direcție, și s-au liniștit. Rămânea să obțin aprobarea episcopului.

Pe Înalpreasfințitul l-am găsit mai greu. În fiecare zi, dânsul verifică starea bătrânilor de la Azilul de pe dealul dinspre Ipotești și se îngrijește de buna funcționare a bucătăriei, gospodăriei anexă și atelierelor de acolo. În fapt, acest așezământ nu a avut niciodată alt superior, fiind condus direct de către episcop. Mai târziu, am învățat să îl caut pe traseu și așa am avut ocazia de a-l însoți în acest periplu.

În acea zi însă, l-am așteptat la birou. Atunci când a venit, am avut surpriza să constat că de la Azil plecase la Pătrăuți, unde trasase locul pentru biserică și dăduse sarcină pălimarului să sape găurile pentru stâlpii de salcâm. I-am povestit despre inițiativa satului de a face temelie din beton. Nu a fost împotrivă, dar m-a avertizat că nu e lucru ușor. Eu oricum nu mai puteam să dau înapoi. Înaltpreasfințitul a înțeles și mi-a spus: „Bine, ai două săptămâni ca să faci temelia. Să nu uiți că pe suprafețele unde vom pune tălpile din lemn, trebuie să fie izolată.”

Cu binecuvântarea luată, m-am întors repede la Pătrăuți, tocmai la timp pentru a-l opri pe pălimar din săparea unei gropi noi. Nu mai puneam stâlpi de salcâm, așa că se schimba și metoda de excavare a pământului.

În două săptămâni, temelia era turnată și izolată. Părintele Arhiepiscop a venit pe șantier, pentru a verifica lucrarea. Bucuria ce a manifestat-o bătrânul episcop în fața temeliilor finalizate a declanșat în mine un acces de speranță privitor la viitor. Îmi aduc aminte că în timp ce mașina episcopului se îndepărta nu m-am putut abține și am eliberat un chiot de bucurie, spre mirarea oamenilor ce erau de față.

În acea seară, unul din cei doi gospodari care realizaseră temelia, a venit să mă întrebe cum decursese inspecția. I-am vorbit despre bucuria Înaltpreasfințitului și am încercat să îl invit în interiorul casei parohiale, pentru a-i arăta baia și bucătăria, cele două încăperi aflate în auto-demolare pe interior. În mintea mea încolțise speranța că acest om avea puterea de a rezolva și această problemă. A înțeles unde băteam și a spus: „Părinte, o să reparăm și casa parohială, dar cu o condiție: Să rămâneți la noi în parohie o perioadă mai lungă de timp.”

Vorbele lui m-au năucit. Între mine și el se formase deja o relație de prietenie, iar cererea dânsului mi-a provocat o durere insuportabilă. Știu că am spus doar atât: „Nu îmi puteți cere lucruri care nu țin sută la sută de mine.”

Baia și bucătăria aveam să le repar mai târziu, în urma unui ajutor financiar nesperat venit din partea unei celebre familii de antrenori români de fotbal. Cu ajutorul lor, în anii 2005-2007, am organizat casa în formă de muzeu și am făcut reparațiile urgente la acea dată.

DSC01887
Finalizarea temeliei. Martie 2004.

 

Pentru mai multe fotografii din timpul lucrărilor de construire a temeliei, apăsați AICI.

9. „Nepotul episcopului”

Nu este ușor să fii custode al unui monument istoric, dacă ai suflet pentru a simți contrastul dintre dimensiunea spirituală a locului și suferințele acute ale edificiului. Biserica de la Pătrăuți duce în spate mai bine de 500 de ani de istorie. După cum fiecare om știe, timpul material (kronosul) consumă tot ceea ce îi iese în cale. Urmele luptei cu istoria rămân ca niște răni cicatrizate ce se pot redeschide în orice moment.

Într-un edificiu medieval, galeriile săpate de șoareci, cuiburile de păsări, găurile lăsate de ciocănitori și gudronul liliecilor sunt ele însele monumente istorice, lăsate moștenire din generație în generație.  Infiltrațiile apei au construit de-a lungul anilor, în pereții groși ai zidurilor antice adevărate caverne locuite de insecte și formațiuni microbiologice.

Dacă vorbim despre o biserică pictată, cum este cazul Pătrăuțiului, fresca reacționează ca o hârtie de turnesol. Preluând din interiorul pereților umiditatea și ciupercile, fresca le expune la limita întâlnirii cu aerul, ascunzând astfel compozițiile picturale. Formațiunile microbiologice (ciupercile) ajung la suprafață  sub forma unor construcții insulare ce urmăresc și denaturează culorile. Mai tragic este cu apa. Aceasta antrenează foarte multe săruri, pe care le implantează între straturile de culoare. Odată evaporată apa, sărurile cristalizează și produc exfolieri iremediabile ale picturii.

În afara celor doi factori ce afectează pictura dinspre zid, mai sunt trei motive pentru care urmele a 500 de ani fac nelizibilă o pictură: praful, fumul și distrugerile provocate de oameni. Fresca de la Pătrăuți nu este plană, ci copie volumele pietrelor de râu din care e zidită biserica. Astfel, peretele e plin de valuri ce permit, mai ales pe zonele de cornișă, așezarea prafului ca pe un dulap. Închipuiți-vă cum ar arăta dulapul dumneavoastră după 500 de ani de praf… Dar în biserică se mai adaugă și fumul generat de cult. Focul, sub forma simbolică  a lumânării sau a cărbunelui din cădelniță are un rol important în cultul ortodox, aducând aminte de imaginea Rugului Aprins prin care Dumnezeu a vorbit lui Moise. Dar focul face fum, iar fumul se așază pe pereți. Acum ați înțeles de ce Iaromira Popovici, în articolul „Dulce Bucovină” scria despre obligativitatea unei restaurări la Pătrăuți. Cei 500 de ani de istorie ocultaseră complet mesajul iconografic.

titi gheorghiu
„Între Pământ și Cer”. Ulei pe pânză. Pictor: Titi Gheorghiu (New York)

Trebuie spus, că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române rânduise la Suceava un ierarh care înțelege pericolele la care este expus un monument istoric. Nu de puține ori l-am văzut pe părintele arhiepiscop intervenind de urgență și salvând o situație stringentă care ar fi periclitat un monument. Mai târziu, am aflat de la ultimul preot paroh al bisericii Sf. Nicolae de la Probota, că Înaltpreasfințitul salva edificii medievale încă din anii 1980, când funcționa ca episcop vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, la Iași.

Unul din proiectele părintelui arhiepiscop era construirea unor paraclise pe lângă bisericile împlinite cu fresce medievale, astfel încât incidența afumării și a eroziunilor accidentale  cauzate de factorul uman, să scadă.  Pe data de 14 martie 2004 a fost sfințit locul bisericii de lemn de la Pătrăuți 2. Avea să fie ctitoria Înaltpreasfințitului, asemenea celorlalte paraclise din lemn construite pe lângă fiecare monument istoric din Arhiepiscopie. Implicarea parohiei era însă naturală și obligatorie. Personal, am văzut în oportunitatea de a construi o biserică în parohia mea, posibilitatea de a-mi adăuga în CV o piesă grea: construcția unei biserici. Aceasta ar fi trebuit să ajute în momentul mult-așteptatului transfer. Aveam să muncesc pe acest șantier cum nu am mai muncit în întreaga mea viață.  Naveta mea nu se mai realiza în triunghi. Două zile pe săptămână eram la Câmpulung, cinci la Pătrăuți.

Lucrările au fost coordonate de patru oameni din comuna Vicovul de Sus. Crescuți în mijlocul pădurilor Bucovinei, cei patru se simțeau în elementul lor în curtea casei parohiale de la Pătrăuți, curte pe care Înaltpreasfințitul o umpluse cu material lemnos . Era o bucurie să-i vezi pe vicoveni gândind și modelând lemnul în formă de spațiu sacru. Fiecare etapă era discutată și hotărâtă într-un sfat de șantier ce se întrunea aproape zilnic în jurul Părintelui Arhiepiscop. Cei patru maeștri ai lemnului erau oamenii săi. Împreună construiseră căminele de bătrâni ce sunt presărate pe tot cuprinsul Județului Suceava și împreună vor construi în anii următori zeci de case pentru sinistrații din diferite părți ale României.

Mare mirare a fost pentru oamenii satului să-l vadă muncind pe șantier pe însuși Arhiepiscopul Sucevei. Ei nu știau că acest tip de implicare se repeta și în alte localități aflate în nevoie. Intrigați, oamenii au căutat să își explice situația pornind de la realitățile lor personale. Astfel, actul de ctitorie al episcopului nu a fost perceput ca un dar părintesc oferit unei comunități bisericești, ci ca un ajutor interesat dat noului preot de la Pătrăuți 2.

Am avut surpriza ca în anul 2006, participând la slujba de înmormântare a unei bătrâne din sat, eveniment la care fuseseră invitați și doi preoți din oraș, să fiu întrebat de unul dintre preoți: „Ia spune drept, părinte: Ești sau nu ești nepotul părintelui Arhiepiscop?”  Atunci când diferența dintre realitate și bârfă frizează limita absurdului, a răspunde la o asemenea întrebare nu este un lucru simplu. Pe de altă parte, lipsa unui răspuns ar fi fost interpretată ca o confirmare a enunțului din întrebare. Trebuia să răspund imediat.

Tocmai ieșeam pe poarta casei bătrânei adormite întru așteptarea Învierii. Ne aflam în cel mai înalt punct al parohiei mele. De acolo se pot vedea biserica și casele oamenilor ce locuiesc pe aria geografică orânduită. Am hotărât să înlocuiesc răspunsul cu o descriere geografică a parohiei mele. Drept în fața noastră se întindea ghetoul comunității de rromi: 450 de case, construite pe suprafețe de pământ cuprinse între 100 și 300 de metri pătrați. Datorită înghesuielii, de la distanță, acoperișurile din tablă par că se unesc unul cu altul, creând senzația unui spațiu artificial și de neînțeles. În partea dreaptă a drumului pe care se desfășura cortegiul funerar, răsfirate printre grădini și pâraie, 150 de case locuite de români. Din acel punct am putut indica inclusiv cele două case de adunare neoprotestante aflate pe teritoriul parohiei. Instant, am citit pe fețele celor doi colegi că găsisem răspunsul ideal. Preoții, tată și fiu, erau capabili să înțeleagă foarte ușor calitatea economică a unei parohii. Răspunsul la întrebarea ce mi-o adresase părintele-tată a fost dat de părintele-fiu: „Am spus eu! Dacă era nepotul Înalpreasfințitului era preot la Sfântul Dumitru și nu la Pătrăuți 2.”

Mulțumit că am reușit să infirm un neadevăr am solicitat imperativ să aflu care era sursa acestei bârfe. Părinții au chemat atunci pe fiul repausatei, care a confirmat că știe acest lucru de la mama sa, căreia îi spuseseră oamenii din sat. Astăzi, după 12 ani de pastorație în aceeași comunitate, pot să afirm faptul că mecanismele psihologiei comunitare sunt pentru mine, în continuare, o mare taină.    

 

„Să nu ucizi !” (Ieșirea 20, 13)

 

DSC_9865_resizeLuni dimineaţă, Cristian şi-a luat ghiozdanul plin cu cărţi a plecat spre şcoală. Drumul spre şcoală e presărat cu ochiuri de apă rămase în urma ploii de duminică noaptea. Cristian le ocoleşte cu grijă, deoarece dorea să își păstreze curate noile sale haine, ce le primise cadou cu ocazia Paştelui. Nu era un lucru simplu, pentru că între ochiurile de apă se formaseră dâmburi de noroi ce cufundau toată talpa pantofului. Copilul a făcut însă eforturi să nu se murdărească. Îi era milă de mama lui care trebuia să spele toate hainele de fiecare dată când ploua. Încet…, încet…., a ajuns cu bine la şcoală. Prima sa grijă a fost să meargă la baie pentru a-şi spăla pantofii. Apoi, a intrat la ore. Ziua nu avea să se termine însă cu bine. În recreaţia mare, Cristian a ieşit în curtea şcolii şi a încercat să meargă până pe banca de sub teiul cel bătrân de lângă gardul şcolii. Nu făcuse mai mult de zece paşi prin curtea plină de ochiuri de apă şi noroi că un coleg dintr-o altă clasă îi pune piedică. Cristian a căzut cât era de lung, în noroi. S-a ridicat repede, şi a început să fugă după cel ce îi pusese piedica. L-a ajuns din urmă, şi la trântit la pământ. Marcel, căci aşa se numea copilul a început să urle. Profesorul de serviciu a intervenit imediat, i-a despărţit pe cei doi copii şi l-a ridicat pe Marcel. Copilul urla. Pe faţa sa, noroiul era amestecat cu sânge proaspăt ce curgea dintr-o rană ce se deschisese adânc între ochi şi obraz. În cădere, Marcel se lovise de o bordură. Profesorii au sunat imediat la numărul de telefon 112 şi în zece minute a venit maşina Salvării. Marcel a fost dus la spital.

Cristian a fost luat în cancelarie, unde au venit dirigintele, directorul, poliţistul ce era de serviciu şi părintele profesor de religie. Acesta din urmă era şi duhovnicul lui Cristian. Toţi cei de faţă erau foarte miraţi de cele întâmplate, deoarece nu mai avuseseră probleme cu Cristian. Cristian însuşi era speriat de cele ce se întâmplaseră. Tăcerea a spart-o directorul şcolii, care l-a întrebat pe copil:

– Ce poţi să ne spui despre ce s-a întâmplat în curte?

Cristian tăcea …. Părintele a intervenit şi a spus:

– Cristian, tu eşti conştient de faptul că ai greşit?

– Nu am vrut părinte, … de unde era să ştiu că se va lovi la faţă aşa de rău. Marcel mi-a distrus hainele. El m-a împins prima dată în noroi…. Uitaţi-vă cum arăt….

– Adică vrei să ne spui că nu ai început tu? Întrebă dirigintele.

– Da, el a început …

– Şi asta îţi dădea dreptul să îl loveşti şi tu? Îl întrebă părintele pe Cristian.

– M-a inervat … uitaţi în ce hal m-a murdărit … ce o să spună mama, acasă …

Din acest moment, ceilalţi îl lasă doar pe preot să vorbească cu Cristian.

– Deci te-ai mâniat?

– Da…

– Ia spune tu Cristian, mânia este o faptă bună?

– Nu cred, am învăţat despre ea că este o patimă.

– Colegul tău, Marcel, avea mânie pe tine?

– Nu cred …, l-am văzut împiedicând şi pe alţi copiii…

– Deci el te-a împiedicat în joacă…

– Probabil, … dar ce fel de joacă e asta…

– Sigur că nu e un mod corect de a te juca, dar acum eu vreau să te întreb altceva: reacţia ta de a-l luat la bătaie este pe măsura dorinţei lui de a se juca?

– Nu …

– Poate ar fi trebuie atunci când l-ai văzut că împiedică pe alţi colegi să încerci să vorbeşti cu el. Tu eşti într-o clasă mai mare şi ai fi putut să îl ajuţi. Poate că felul lui de a se juca vine din dorinţa de a fi băgat şi el în seamă. Dacă ai fi vorbit cu el aţi fi descoperit neapărat un alt mod de a se juca. Nu crezi?

– Poate…

– Dar tu ce ai făcut Cristian? Cum ai răspuns la dorinţa lui Marcel de a se juca cu tine?

– L-am lovit… s-a lovit grav…

– Cristian, ce s-ar fi întâmplat dacă Marcel se lovea la tâmplă şi nu la faţă?

– Vai, … părinte, …. mama spune că dacă te loveşti mai tare la tâmplă mori …

– Tu ce crezi, s-ar fi putut întâmpla acest lucru?

Cristian nici nu mai avea putea să răspundă. Faţa sa arăta cât de speriat era pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. În cancelarie se aşterne o tăcere grea. Nimeni nu mai vorbea. Într-un târziu, Cristian spune:

– Ce trebuie să fac acum, părinte?

– Fapta ta te-a făcut dator faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că va trebui să te spovedeşti şi să-ţi iei un canon. Te-a făcut dator faţă de şcoală, ceea ce înseamnă că e posibil ca profesorii să îţi scadă nota la purtare. Şi te-a făcut dator faţă de Marcel. Va trebui să mergi, să îţi ceri scuze de la el şi să îi fii prieten. Să încerci să pui umărul la educaţia lui, astfel încât să nu se mai întâmple aşa ceva.

8. „Lăsați-l în pace și bucurați-vă că a venit în sat un popă gospodar!”

Economia românească este afectată profund de lipsa culturii antreprenoriale și de lipsa forței de muncă specializate. Prin urmare, un număr mare de cetățeni activi, unii dintre ei posesori ai unor resurse financiare rezonabile se află într-o permanentă căutare a unui obiect de activitate care să le asigure un venit. Din păcate, lipsa culturii antreprenoriale îi face pe cei amintiți să copieze obiecte de activitate despre care au auzit că ar funcționa. Teoretic, investiția într-o afacere pe care nu o cunoști are toate șansele să eșueze. Dar unde este omul care să accepte a nu se implica în ceva ce e descris atât de frumos încât pare un pont sigur? Eu sunt unul dintre cei ce am învățat pe cont propriu că teoria antreprenorială se împlinește foarte des în practică.

În iarna anului 2003/2004 am înființat în casa parohială de la Pătrăuți o plantație de ciuperci Pleurotus. Da, este aceeași iarnă în care făceam naveta la Câmpulung Moldovenesc. Dezvoltasem o obsesie să demonstrez că pot echilibra bugetul familiei mele, că odată intrat în câmpul muncii pot să câștig acei bani care să îmi asigure un trai independent de renta primită de la părinți. Banii din salariul de profesor îi duceam pe toți la Protopopiat pentru a plăti taxele aferente salariului ce ar fi trebuit să îl câștig la altar. Banii din vânzarea ciupercilor ar fi trebuit să înlocuiască venitul aproape inexistent al altarului.

Să nu credeți că am făcut acest lucru singur. Pentru ciupercărie m-am asociat cu un om din Rădăuți, care știa câte ceva despre acest domeniu și care pe mine m-a convins că știe suficient de multe încât să „dăm lovitura” împreună. Aveam în casa parohială de la Pătrăuți două camere care erau folosite ocazional pentru praznice. Am dus mesele și băncile în șura grajdului și am umplut camerele cu rafturi de lemn pe care am instalat saci cu compost fecundat. Lumina, umiditatea, căldura (din aer și cea din sac) și calitatea aerului, cei cinci factori ce trebuie ținuți în parametri optimi pentru buna dezvoltare a ciupercilor erau noile noastre obsesii. Până la urmă, ciorchinii cu ciuperci au ieșit unul câte unul din saci. Am mâncat ciuperci făcute de mine… dar nu mi-am scos banii investiți în plantație.Dinu si ciupercile

Am câștigat însă experiență. Atât eu, dar mai ales omul ce conducea ciupercăria. Dânsul a locuit toată iarna la Pătrăuți. Cumva eram bucuros de faptul că era cineva care să suplinească lipsa mea atunci când eram la Rădăuți sau la Câmpulung. Asociatul meu a ajuns însă în scurtă vreme la disperare. Gospodarii din sat nu îl deranjau, căci aceștia se întâlneau cu mine la biserică. Țiganii însă, auzind că a venit un preot nou au năvălit peste el, fiecare cu povestea lui, care se termina implacabil cu cerșitul a câțiva „păstrăvi”. Acesta este numele popular al ciupercii Pleurotus. În scurtă vreme se dusese vestea că în casa parohială este o păstrăvărie. Supărat de problemele ce i le aducea viețuirea în casa parohială, într-o zi, omul meu a explodat: „Toată viața am vorbit de rău pe preoți și am zis că duc o viață ușoară. O să spun la toată lumea ce înseamnă să fii preot!”

Întreprinderea noastră nu s-a oprit până prin februarie. Fierbeam apa pentru sterilizarea compostului într-un butoi de tablă instalat în mijlocul curții, ceea ce a atras atenția tuturor. Retrași la gura sobei, oamenii bârfeau curiozitatea satului: adică pe noul popă. Unii erau supărați pentru că desființasem încăperile din casa parohială utilizate anterior pentru praznice. Alții erau intrigați de eforturile noastre de a fierbe apa pe frig, înconjurați de zăpadă. Conjurat să își dea cu părerea, un bătrân le-a spus: „Lăsați-l în pace și bucurați-vă că a venit în sat un popă gospodar!”

De ce preoții se îmbracă așa frumos?

Ioan 20,22-23: „Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”

Faptele Apostolilor 20, 28: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”

Duminica trecută, Cristian a fost cu mama sa la slujba de sfinţire a unei biserici. Acolo a avut bucuria să vadă cum a fost hirotonit un nou preot. De atunci, abia a aşteptat să se întâlnească cu părintele lui duhovnic şi să îl întrebe despre preoţi. Îi face plăcere să vorbească cu părintele, şi părintele este totdeauna răbdător cu el.

– Părinte duhovnic, vă rog frumos să îmi spuneţi şi mie: De ce preoţii se îmbracă atât de frumos şi cu aşa multe haine la slujbă?

– Cristian, misiunea preotului este de a ajuta pe fiecare om să se bucure de darurile aduse de Mântuitorul Hristos pe pământ. Aceste daruri sunt ca nişte cadouri pe care Dumnezeu ni le face şi ele au venit în urma Jetfei Sale pe cruce. Să ştii că aceste haine, care le poartă preotul au rolul de a aduce aminte de Jertfa lui Hristos.

– Dar sunt aşa frumoase….

– Da sunt frumoase pentru că răstignirea Lui pe cruce este izvor al binecuvântării şi darurilor. Dar să ştii că epitrahilul este simbol al crucii purtate pe umeri de Mântuitorul Hristos, felonul ne aduce aminte de haina roşie cu care l-au îmbrăcat soldaţii romani pe Mântuitor, mânecuţele sunt sfoara cu care a fost legat, iar brâul este prosopul cu care a şters picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină.

– Adică…. preotul este ca şi Hristos?

– Cristian, nimeni nu poate să îl înlocuiască pe Hristos. Preotul este trimisul lui Hristos. El este urmaş al ucenicilor şi a primit harul lui Dumnezeu, pentru a avea putere să ajute pe oameni.

– Şi cum se primeşte acest har?

– Mântuitorul l-a dăruit întâi apostolilor, când a spus: „Luaţi Duh Sfânt!”. Iar aposolii, după Evenimentul Coborârii Duhului Sfânt, l-au dăruit ucenicilor lor, şi aşa, din neam în neam a ajuns până la noi, pentru că darurile au fost promise tuturor oamenilor .

– Şi cum sunt aceste daruri ale lui Dumnezeu? Cum adică sunt cadouri? Sunt ca şi cele aduse de Moş Crăciun?

– Nu Cristian, sunt mult mai importante. Darurile ce coboară prin rugăciunea preotului sunt cadouri folositoare pentru drumul nostru către Dumnezeu. Viaţa noastră este un drum, o permanentă pregătire pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Darurile sunt Sfintele Taine.

– Adică sunt secrete?

– Denumirea aceasta de „Sfinte Taine” are rolul de a arăta că atât de mari sunt aceste daruri încât noi nu le putem înţelege deplin cu mintea noastră omenească. Ele se petrec în biserică şi tu ai participat la multe dintre aceste Sfinte Taine.

– Da?!……

– Da. Botezul este prima, urmează Mirungerea, Împărtăşania, Spovedania, Sfântul Maslu, Căsătoria şi Preoţia.

– Acestea sunt darurile?….

– Da, şi ele ne sunt necesare pe drumul nostru către Dumnezeu.

– Păi… dacă n-ar fi preoţii, nu am avea nici una din ele.

– De asta Dumnezeu a rânduit ca să fie preoţi, şi de asta misiunea preoţilor este atât de importantă.

– Mulţumesc mult părinte duhovnic!

– Dumnezeu să te binecuvinteze, Cristian!

DSC_0581
Rugăciunea episcopilor. Altarul bisericii din Pătrăuți. Secolul al XV-lea. 

7. Înconjurând Bucovina românească

casa si biserica_resize
Casa parohială din Pătrăuți. 1919.

Am întâlnit în orașul dintre munți oameni frumoși la suflet și la chip. Doamna director mi-a aranjat orarul în așa fel încât să îmi pot susține orele și mi-a facilitat găzduirea pentru o noapte pe săptămână în internatul școlii. Omenește vorbind, am rămas dator acelor oameni. M-au considerat unul dintre ai lor, purtându-se cu mine ca niște părinți sau frați. De mai multe ori, doamna director mi-a spus că nu din școală ar trebui să mă transfer spre Suceava, ci parohia să o aduc în zona de munte. Când a acceptat că drumul meu prin Câmpulung va fi doar o trecere de un an, mi-a mărturisit speranța ei ca această „trecere” să lase o urmă care să lucreze și după plecarea mea. Dumnezeu știe dacă m-am ridicat la înălțimea acestor oameni de munte și dacă am reușit să le împlinesc așteptările. Ceea ce eu știu este că am încercat.

Nu a fost un an ușor. Încă nu ne hotărâsem să vindem apartamentul din Iași, prin urmare nu aveam o bază stabilă în Suceava. Soția primise repartiție în Rădăuți. Viața mea se desfășura în triunghiul Pătrăuți, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc. În fapt, în acel an, am înconjurat Bucovina românească de peste 50 de ori.

Îmi aduc aminte cu drag de zilele când traversam Obcina Mare, dinspre Rădăuţi spre Vatra Moldoviţei. Am avut ocazia să văd cum de prin văile munţilor urcau la şosea copii cu ghiozdane în spate. De sus, de la Palma, şi până în Ciumârna maşina mea se umplea de şcolari. Pe cei mai mici îi lăsam la Ciumârna, pe cei mari îi duceam la Vatra Moldoviţei. De la aceşti copii am aflat că alţi colegi de-ai lor nu au norocul ca prin apropierea casei să treacă un drum naţional, ceea ce îi obligă să parcurgă pe jos, în fiecare zi, poate şi mai mult de 10 kilometri.

Iarna am circulat însă cu trenul. Miercuri dimineață mă trezeam la Pătrăuți, înainte de ora 4, pentru a mă urca în autobuzul ce staționa peste noapte în fața casei parohiale. Autobuzul mă lăsa sub pasarela din Ițcani, la 200 de metri de gară. Cel mai interesant era când viscolea. Parcurgeam cei 200 de metri în zece minute, încercând să nu mă împiedic printre șinele de cale ferată ce erau ascunse în nămeți. Din gară, urma o călătorie de peste două ore. Ajungeam în orașul dintre munți cu 10 minte înainte de ora 8 și urmau multe ore de curs.

Numai cine a predat într-o școală pentru copii cu nevoi speciale știe ce înseamnă o zi de curs la clasele primare și gimnaziale. Seara mă târâiam până la etajul întâi al internatului unde eram găzduit. Cu toată strădania doamnei pedagog, care încerca să îi liniștească pe copiii ce locuiau la același etaj, reușeam să adorm abia după ce se dădea stingerea.

Cu trei nopți pe săptămână dormite la Pătrăuți, trei la Rădăuți și una la Câmpulung, după câteva luni aveam să trăiesc o experiență interesantă. Când mă trezeam dimineața, înainte să deschid ochii, nu reuşeam să realizez în care dintre locaţii mă aflam. Cu timpul am transformat această neştiinţă într-un joc cu memoria mea, şi fără să deschid ochii, mă întrebam unde sunt. Trebuie să spun că au fost multe zile în care mi-am răspuns greșit. Eram obosit.

(va urma)

6.„Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!”

patrauti ext
„În curtea bisericii”. Foto Petru Palamar 

Orice părinte trăiește teamă cu privire la incluziunea socială a copilului său. În mod evident, în țara oamenilor cu diplome din carton, această temere e o prezență constantă. Și cred că ar fi o anormalitate să nu te agiți atunci când auzi de mai multe ori pe zi istorii despre tineri ce au terminat unul sau două programe de licență, pentru ca apoi să intre complet deprofesionalizați într-o piață a muncii ce nu avea nevoie de cunoștințele acumulate prin studiile de la facultate.

Mi-am înțeles tatăl atunci când a început să facă presiuni ca eu să întrerup Facultatea de Filosofie, pentru a intra în câmpul muncii. Nu am avut argumente suficient de puternice privitor la necesitatea completării studiilor teologice cu ajutorul celor filosofice. Ultimul argument la care am apelat se referea la un asistent universitar de la Filosofie ce studia acum teologie pentru a-și completa studiile, așa cum doream și eu, dar din direcția inversă. Experiența colegului nu a reușit decât să declanșeze în tatăl meu o sinceră milă pentru acel om ce s-a lămurit cu filosofia, iar acum încerca să își găsească un drum mai bun în viață. Am renunțat să mai lupt și mi-am căutat de lucru.

Nu s-a pus niciodată problema banilor. Părinții îmi asiguraseră încă din liceu o rentă care a crescut atunci când am început facultatea și care s-a dublat după ce m-am căsătorit, prin aportul părinților soției. Această rentă ne-a permis să economisim, să facem mici invesiții, să călătorim, iar mai apoi să susținem studiile mele doctorale și activitatea de la Pătrăuți. Niciodată nu s-a pus problema să ni se retragă sprijinul financiar. Mi s-a atras atenția însă că sunt în pericolul de a deveni un „closet de cunoștințe” ce nu îmi vor folosi la nimic în cazul în care nu voi reuși să mă integrez social.

În vara anului 2003 am susținut împreună cu Anca examenul de titularizare în învățământ. Mai apoi, Arhiepiscopul Sucevei a hotărât să fiu numit paroh la Pătrăuți 2. Împlinindu-se drumurile spre preoție am abandonat ideea de a profesa în învățământ. Prin urmare, nu m-am prezentat atunci când ni s-a cerut să modificăm cererile cu opțiuni titularizabile, conform unor noi coduri numerice. A fost prima distribuire computerizată a candidaților.

Când s-a finalizat procesul de repartiție electronică, Surpriză! Deși renunțasem de a mai completa dosarul, figuram ca profesor titular la Școala Specială din Câmpulung Moldovenesc. În sistemul de învățământ românesc, unii profesori se luptă o viață întreagă pentru o titularizare, iar eu o primisem chiar dacă nu o mai doream. Părintele inspector, care știa despre opțiunea mea de a nu-mi actualiza dosarul, a verificat mirat listele și apoi m-a sunat: „Ești titular. Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!”

Mi-a fost frică să abandonez a doua oară opțiunea pentru învățământ. De data aceasta însă, reacția părinților a fost inversă: „Voi știți ce înseamnă o navetă Rădăuți-Pătrăuți-Câmpulung?” În mod evident, nu știam, dar nici nu doream să renunțăm la posibilitatea de a afla acest lucru.  Degeaba am adus argumente privitor la unii oameni ce făceau navete mai complicate, opțiunea socrului meu era de neclintit: „Da, există oameni care sunt nevoiți să facă o asemenea navetă, dar nu copiii mei!”. Așa cum deja se știe, nu am ascultat. În toamna aceea m-am prezentat la postul din Câmpulung Moldovenesc.

(va urma)

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 123 de alți urmăritori