01Afis23octombrie2018.cdr

  1. Funcțiunea imperială romană

 

În ultimul deceniu al secolului la VI-lea înainte de Hristos, un oraș-regat situat în actuala Italie, la limita dintre teritoriile locuite de etrusci și de latini, își alungă regele și devine republică. Orașul este străbătut până astăzi de râul Tibru și se numește Roma.

Guvernarea republicană instituită în anul 509 î.Hr. era coordonată de un Senat și a performat atât de bine încât acest oraș a ajuns să cucerească încet-încet întregul bazin mediteraneean. Între anii 326 î.Hr. și 50 î.Hr. Roma și-a mărit suprafața pe care o stăpânea, de la 10.000 de kilometri pătrați la 1.950.000 de kilometri pătrați.

Expansiunea fulminantă a declanșat însă mari probleme de guvernare. Conducătorul imperiului republican era Senatul, care guverna prin lege și în numele legii. Popoarele răspândite de jur-împrejurul Mării Mediterane erau însă atât de diferite! Culturile și religiile lor acționau ca adevărate forțe centrifuge care împiedicau armonizarea imperiului. Senatul și legea erau noțiuni prea abstracte pentru a justifica supunerea atunci când legiunile romane trebuiau să plece din provincia nou ocupată.

O sută de ani le-a trebuit romanilor să înțeleagă că au nevoie de un „motiv iconic identitar” care să fie asumat de întreaga populație a imperiului. În contextul acestei nevoi au susținut crearea unui panteon unitar din care făceau parte toți zeii popoarelor cucerite, cu excepția lui Iehova și a lui Zalmoxe, două deități care prin caracterul lor monoteist și henotist intrau în conflict cu ideologia religioasă a majorității popoarelor mediteraneene. Până la urmă, romanii au decis să investească o persoană umană cu toate atributele teoretice și politice care ar fi putut să o transforme într-un „motiv iconic identitar” cu un grad maxim de persuasiune.

În anul 27 î.Hr. Senatul atribuie lui Octavian titlul de „Augustus”, punând astfel bazele funcțiunii imperiale romane. Îmbogățită filosofic (stoicii și-au dat concursul pentru a adapta ideologia regală egipteană cu necesitățile Imperiului Roman), susținută religios (Împăratul va fi considerat zeu și va purta titlul de „pontifex maximus”) și militar (Împăratul devine conducător suprem al armatei), ideologia imperială romană va fi funcțională în Europa până la sfârșitul Marelui Război, în 1918. Împăratul a fost cel mai important simbol unificator în Imperiul Roman, în Imperiul Bizantin, în Imperiul Romano-German și în Imperiul Habsburgic.

 

  1. Zidiri iconice în secolul al XIX-lea românesc

 

Putem concluziona astăzi că efortul Republicii Romane de a fonda în Europa un motiv iconic politic cu sens unificator a fost un succes. Ceea ce este evident pentru noi astăzi era evident și în secolul al XIX-lea, când românii au declanșat și susținut întreprinderi culturale, politice și militare care aveau ca scop emanciparea, independența și unirea într-un singur stat.

Din zbuciumul național s-a născut preocuparea pentru cercetarea sistematică a istoriei. Din cronici și legende, cărturarii români ai secolului al XIX-lea au adus în actualitate personaje istorice glorioase pe care le-au propus ca motive iconice identitare.

Aceasta este perioada când Nicolae Bălcescu impune pentru totdeauna imaginea lui Mihai Viteazul ca simbol al unirii tuturor românilor în același stat. Tot în această perioadă, cărturarii Școlii Ardelene transformă cucerirea Daciei de către Traian într-un motiv de glorie națională, postulând etnogeneza poporului român în Carpați, prin contopirea dacilor cu romanii. Astfel, un eveniment militar dureros și umilitor a devenit un motiv iconic ce a legitimat în fața lumii apartenența românilor la marea familie europeană.

Dintre motivele iconice identitare construite în secolul al XIX-lea, imaginea lui Ștefan cel Mare strălucește până astăzi atât de bine încât în anul 2006 românii au acordat prin vot Voievodului Moldovei titlul de „Cel mai mare român”.

 

 

  1. Implicarea lui Mihai Eminescu în eforturile de delimitare și promovare a motivelor iconice românești

 

Și pentru că suntem la Ipotești, trebuie să recunoaștem că Mihai Eminescu a fost o piesă foarte importantă în mecanismul cultural care l-a transformat pe Ștefan cel Bun și Bătrân de la Moldova în Ștefan cel Mare al tuturor românilor. E suficient să amintim despre faptul că Eminescu a fost secretarul Comitetului studențesc care a organizat în anul 1871 serbarea de la Putna.

Prin ritualurile simbolice petrecute atunci și prin numărul și calitățile celor ce s-au integrat în evenimentul de la Putna, imaginea lui Ștefan a fost legată pentru totdeauna de idealul unității naționale românești. Atunci s-a depus pe mormântul lui Ștefan o urnă de argint care conținea pământ din toate teritoriile locuite de români. Atunci A.D. Xenopol a rostit o cuvântare festivă înconjurat de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, George Tocilescu, Ioan Slavici, Mihai Eminescu și mulți alți intelectuali din toate provinciile românești.

Entuziasmul și sensul serbării de la Putna este însumat prin strigătul genialului Ciprian Porumbescu, care după ce și-a terminat recitalul la vioară a strigat către preotul Ieraclie Golumbovski-Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi!”

Într-un articol de presă dedicat serbării de la Putna, Mihai Eminescu concluziona: „Se va ridica simțul național, aproape adormit până acuma, și va lua alt avânt, iar studenții ce-au sosit din toate părțile și au făcut cunoștință și legături de prietenie între dânșii … vor fi propagatorii cei mai zeloși ai ideii că, lucrând uniți și conduși de același ideal, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag … Deși despărțiți prin hotare politice, toți știu că sunt unul și același neam și această convingere va mări puterea lor de rezistență și îi va oțeli în lupta pentru neam, lege și țară.”

 

De obicei, Mihai Eminescu este considerat un poet romantic care și-a extras sensul operei sale literare din drama conflictului dintre idealul supramundan și ordinarul material. A ne rezuma la această sferă semantică este însă incorect din punct de vedere științific! Poezia este pentru Eminescu doar una dintre aspectele scriiturii sale și a fost influențată major de țintele cultural-politice ale publicisticei sale. Mihai Eminescu a fost un poet-filosof genial care a pus darul său în slujba  cauzei naționale a românilor.

Marele Poet a luptat mereu pe două fronturi: politic și cultural. Opera sa demonstrează că, asemenea altor mari intelectuali din acea perioadă, înțelegea că afirmarea politică a românilor nu este posibilă fără o afirmare culturală.

Proximitatea culturilor majore ale Europei evidenția foarte clar starea minoră a culturii române. Prin comparație și în concurență cu celelalte nații, patrioții români ai acelor vremuri au pus umărul la zidirea culturii române. Și cum o cultură serioasă nu poate exista fără o limbă elevată, s-au depus eforturi intense pentru a demonstra calitatea limbii române.

La sfârșitul secolului al XIX-lea numele lui Mihai Eminescu era deja  sinomim cu succesul cultural al limbii române. În opera sa, Eminescu a reușit să iconizeze limba română. Poeziile sale au circulat pretutindeni acolo unde se vorbea românește și oamenii s-au regăsit în ele.

Destul de des se acordă operelor literare ale lui Eminescu și Slavici calitatea de repere principale ale limbii române moderne. Nu trebuie să uităm că cei doi sunt principalii artizani ai Serbării de la Putna din anul 1871. Efortul lor de a iconiza limba română a fost inspirat și a avut ca efect eficientizarea celui mai important factor unificator: limba.

 

  1. De ce sunt atât de importante motivele iconice?

 

Pentru că omul, prin natura sa, este sensibil la imagine fizică sau verbală. Cu 1400 de ani înainte de Hristos, Moise scria în primul capitol al Bibliei că atunci când a hotărât să îl facă pe om, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul (kat’ eikona) și după asemănarea noastră”(Geneză 1, 26). Prin potențialul dinamic al chipului ce tinde către asemănare cu prototipul, omul are predispoziția de a se întipări cu iconul la care este expus, oricare ar fi acel icon (!).

În ultimele decenii din era precreștină, republicanii romani au hotărât să se folosească de această predispoziție umană pentru a întipări în întreg imperiul icoana unificatoare a împăratului-zeu. Unii cercetători consideră că ideologia împăratului-zeu și utilizarea acesteia ca factor unificator a fost învățată de romani de la egipteni. Filosofia întipăririi iconice a omului era prezentă însă în cultura evreiască încă din momentul întemeierii ei, ce-i drept, în urma unui exod din Egipt, dar cu peste o mie de ani înainte de transformarea Republicii Romane în Imperiu. Trebuie spus însă un lucru important: în iudaism și mai apoi în creștinism, această știință despre natura omenească a fost exploatată inițial exclusiv în scopuri de evoluție spirituală, prin întipărirea omului cu slava lui Dumnezeu.

Moise scrie despre planul lui Dumnezeu de a crea pe om „după chipul (kat’ eikona) și după asemănarea” Sa. Chipul pus de Dumnezeu în om se demonstrează a fi un adevărat organ prin care omul se întipărește cu informație iconică. Sfântul Pavel este cel care explică fenomenul: „Iar noi toți, cu fața descoperită, oglindind același chip, ne preschimbăm forma din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului.”(2 Corinteni 3, 18).

Atât textele biblice scrise de Pavel, dar și multe texte patristice fac apel la responsabilitatea omului privitor la imaginile la care se expune. Întipărirea poate fi pozitivă sau negativă, ea petrecându-se ca un fenomen ce nu poate fi oprit conștient decât prin îndepărtarea motivului iconic. Dacă însă această îndepărtare se face după ce întipărirea s-a produs, ea devinde inutilă. Omul odată întipărit devine el însuși sursă de întipărire pentru alți oameni.

 

  1. Concluzii

 

Prin urmare: omul este o ființă întipăribilă iconic pentru că a fost zidită iconic (după chip). Știind acestea, putem înțelege de ce existența și promovarea motivelor iconice identitare sunt obligatorii atunci când visezi la unitatea politică a unui popor.

Idealizarea unor personaje istorice a avut rolul său. Dar cel mai important icon creat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea este limba română. Prin limbă, românii înțelegeau de mult că sunt frați. Era nevoie însă ca oamenilor să nu le fie rușine cu limba lor. Pusă alături de limbile popoarelor cu o cultură majoră, limba română părea o limbă fără o literatură proprie și fără vocație filosofică.

Generația intelectualității românești din secolul al XIX-lea a înțeles acestă nevoie și a demonstrat lumii că limba română nu este un simplu mijloc de comunicare ci poate găzdui o cultură proprie. Vârf al generației sale, Mihai Eminescu s-a transformat el însuși într-un motiv iconic identitar cu valoare unificatoare și salvatoare. Privitor la viabilitatea motivului iconic „Mihai Eminescu” vă voi povesti un zbucium intelectual în care m-am lăsat purtat cu ceva ani în urmă:

 

De când presocraticul Heraclit a postulat că „Totul curge (Panta rei), nimic nu rămâne neschimbat”, cultura umană se află într-o continuă autoevaluare cu privire la evoluția sa. La începutul mileniului al treilea, sub influența schimbărilor majore din societatea românească, rolul operei lui Mihai Eminescu a fost supus unei analize empirice și emoționale. Am auzit mai mulți profesori de limba română negând primordialitatea poeziei eminesciene în cultura română. Poate că lungul drum al reformelor politice și economice declanșate în 1989, continua alergare către luminița de la capătul tunelului, îi făcea pe criticii lui Eminescu să propună în fruntea panteonului românesc pe Alexandru Macedoski. Am meditat și eu o vreme la această rocadă, până când am avut ocazia să verific pe viu veridicitatea unei asemenea înlocuiri.

Într-una din verile petrecute în curtea bisericii de la Pătrăuți am avut bucuria să primesc în vizită un grup de oameni de cultură români care trăiau în diferite părți ale lumii. Erau conduși de teatrologul George Banu și veniseră la Pătrăuți la recomandarea regretatului Dan Hăulică. Printre ei, câteva persoane născute și educate la Chișinău, adică acolo unde imaginea lui Mihai Eminescu este foarte prețuită.

Am căutat cu grijă prilejul de a-i întreba pe oamenii de cultură basarabeni dacă Chișinăul este cuprins și el de această analiză identitară care tinde să înlocuiască pe Mihai Eminescu din fruntea scriitorilor români. Răspunsul pe care l-am primit atunci a fost edificator și convingător: „Noi, românii basarabeni vorbim astăzi limba română datorită poeziei lui Mihai Eminescu. Atunci când întreaga cultură scrisă sau audio-vizuală era exclusiv rusească, noi am păstrat limba română învățând și recitând poeziile lui Eminescu.”

Am înțeles atunci că motivul iconic identitar eminescian a lucrat în istorie nu doar ca factor unificator ci și ca factor salvator pentru românii supuși direct dictaturii staliniste.

Și am mai înțeles ceva atunci: Eminescu nu poate fi înlocuit cu un alt poet al generației sale. Eminescu trebuie depășit, atunci când cultura română va fi pregătită pentru așa ceva.

Da, e necesar să sperăm că va veni o vreme când cultura noastră va intra într-un nou ciclu de afirmare istorică. Deocamdată însă, mai avem multe lucruri de învățat, inclusiv de la Mihai Eminescu.