Căutare

Dileme catehetice

Categorie

Uncategorized

Pelerini ucraineni la Sf. Ioan cel Nou

A fost odată, cu adevărat, când popoarele, în frunte cu regele lor se încolonau în spatele vre-unui sfânt, îngrămădindu-se pe cărarea pe care acesta o deschisese către Cer. Oamenii ştiau că o cărare bătătorită este un drum sigur pe care nu poţi da greş. De asta, atunci când au găsit de cuviinţă să construiască o Ţară, creştinii de la est de Carpaţi au adus în Cetatea Sucevei moaştele Sfântului Mucenic Ioan, din oraşul de la Marea Neagră. Atunci, imediat după anul 1400, încă mai trăiau în Moldova, oameni ai căror părinţi văzuseră cum sfântul mărturisise despre Învierea lui Hristos, în ciuda torturilor la care a fost supus. Foc din Cer s-a coborât atunci peste moaştele sfântului şi oamenii au înţeles că Cerurile stau deschise deasupra.

Moldovenii şi-au construit Ţara în jurul porţilor deschise ale Cerului, avându-l ca portar pe Sfântul Ioan cel Nou. Sute de ani, la moaştele sfântului şi-au plâns necazurile şi şi-au mărturisit bucuriile. În fiecare an, de Sânzâiene, s-au aşezat frumos în urma sfintelor moaşte şi au înconjurat Cetatea. Astăzi, cunoaştem acest ritual sub numele de pelerinaj şi îl confundăm prea des cu vacanţele noastre pline de vizite la monumente istorice. Pentru Strămoşii noştri, drumul în urma / spre moaştele unui sfânt însemna drumul spre Poarta Cerului ce a fost deschisă de acel sfânt. Aceasta este salvarea noastră pe pământ: să ne agăţăm cu mâinile de Cer.

Multă lume a urmat cărarea bătătorită de Sfântul Ioan cel Nou. Noi, cei ce trăim astăzi în jurul moaştelor sfântului, ne aducem aminte despre miile de oameni care veneau din toate părţile ţării, în plină perioadă comunistă, pentru a participa la pelerinajul de Sânzâiene. În fiecare an ne întâlnim cu dragostea creştinilor maramureşeni pentru Sfântul Ioan şi vedem eforturile ce le fac aceştia pentru a se regăsi spiritual în hora sfinţilor, alături de moaştele păstrate la Suceava. Găsim însă doar în cărţi despre pelerinajul ce îl susţineau creştini din Galiţia sau Polonia, până la mijlocul secolului al XX-lea. O cortină de fier a separat atunci viaţa oamenilor de la nord şi est de Carpaţi, şi o ideologie străină a început să îi înveţe pe oameni că strămoşii lor sunt maimuţe şi că asemenea maimuţelor, nici oamenii nu au vreun viitor după moarte, prin urmare rugăciunea şi pelerinajul sunt pierdere de vreme. Atunci, la mijlocul secolului al XX-lea, mulţi oameni şi-au mărturisit credinţa asemenea Sfântului Ioan şi au fost martirizaţi. Pelerinajul dinspre Galiţia spre Suceava a fost întrerupt şi uitat. Cel puţin, aşa am crezut până ieri.1

Parcurgând drumul european dinspre Pătrăuţi spre Suceava, am avut surpriza să depăşesc un grup straniu de oameni, rânduiţi unul în spatele altuia şi călăuziţi de o Sfântă Cruce ce era purtată de primul dintre ei. Acolo unde am putut, am oprit maşina şi i-am aşteptat. Lejeritatea cu care îşi mărturiseau credinţa afişând deasupra hainelor icoane ale sfinţilor şi solemnitatea cu care purtau Crucea m-au lăsat fără cuvinte. Pe măsură ce se apropiau de mine, un fior de încântare a pus stăpânire pe simţurile mele, şi le-am strigat: „Hristos a Înviat!” Nici unul dintre ei nu a răspuns. Îi vedem cu trec prin faţa mea, unul câte unul, şi simţeam că îi pierd. Maşinile şi tirurile de pe şoseaua de centură a Sucevei claxonau, incomodate de prezenţa pietonilor. Într-un impuls de curiozitate am strigat din nou: „Unde mergeţi, fraţilor?” De data aceasta, câţiva s-au întors spre mine şi mi-au spus: „San Giovani… Suceava…” În răspunsul lor se puteau auzi clar sunete şi cuvinte ale unei limbi slave. Nu vorbeau română. Imediat, am dat drumul la o nouă întrebare: „Şi de unde sunteţi?” Prin zgomotul brutal al şoselei, în vreme ce ei deja se îndepărtau am auzit: „Cernaviţ…”.

Tare aş fi vrut să o opresc pe bătrâna gârbovă care îşi purta rucsacul spijinindu-se într-o cârjă. Ea trebuie să fi transmis grupului imboldul de a merge în pelerinaj. În sufletul ei cred că s-a păstrat dragostea pentru Sfântul Ioan cel Nou în perioada când cortina de fier a blocat accesul creştinilor din vestul Ucrainei la moaştele sfântului. Tare aş fi întrebat-o pe femeia ce umbla desculţă despre rugăciunea ce o spunea atunci când frământa în mâna stângă şiragul de mătănii. Nu am putut merge după ei, aşa că am rugat colegii de la pagina de spiritualitate a ziarului local să îi caute. I-au căutat şi nu i-au găsit. Maica de la pangarul mănăstirii a fost singura care a mărturisit despre faptul că într-adevăr, au ajuns la sfintele moaşte, s-au închinat, au luat zece sticluţe cu mir şi douăzeci de iconiţe cu Sf. Ioan cel Nou şi apoi au plecat. Nu vorbeau decât în ucraineană. Când am aflat acestea mi s-a confirmat faptul că pelerinajul lor a fost un gest intim ce ţine de relaţia lor personală cu Sfântul Ioan cel Nou. Nu putem însă nega faptul că drumul lor printre maşinile ce se îmbulzesc la graniţa dintre România şi Ucraina este şi o mărturisire de credinţă. Prin urmare, împreună cu colegii de la Monitorul de Suceava am decis să consemnăm trecerea pelerinilor ucrainieni pe la moaşte sfântului nostru drag.

 

Pr. Gabriel Herea, 14 / 2 iunie 2017, în Slăvita Cetate a Sucevei.

Calea Babelor — Ecologia Comunicarii

Sarcasm pe Facebook: “Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!” Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, dau explicații jandarmilor, uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o […]

via Calea Babelor — Ecologia Comunicarii

10. Stâlpii de salcâm

Una peste alta, modelarea bisericii din lemn mi-a adus primele bucurii notabile ce au rodit în urma activităţii mele preoţeşti. Tradiţional, de sute, și probabil de mii de ani, asemenea edificii se împlântau în pământ cu ajutorul unor stâlpi de salcâm. Părintele arhiepiscop nu dorea să îngreuneze bugetul șantierului, și prin urmare a decis ca biserica de la Pătrăuți 2 să fie ridicată pe stâlpi de salcâm. Obștea comunei Pătrăuți deține o pădure de salcâm, despre care Înaltpreasfințitul știa. Prin urmare, mi-a revenit sarcina de a aduce lemnul pentru stâlpii pe care urma să se așeze tălpile bisericii.

În ziua sfințirii locului pentru biserică, primarul comunei a promis că va facilita obținerea lemnului de salcâm. Luni dimineață eram în biroul domniei sale, ca să aflu că lucru nu era chiar așa de ușor. Chiar dacă proprietar nu era Statul Român, ci obștea comunală, trebuia cerută aprobarea Ocolului Silvic Pătrăuți, care ar fi urmat să trimită un brigadier ce va marca salcâmii necesari, pentru ca abia apoi să mergem să îi recoltăm. De altfel, domnul primar nu avea timp în acea zi pentru a merge la Ocolul Silvic, prin urmare mi-a dat întâlnire a doua zi dimineață, la prima oră, la primărie.

Mă simțeam neputincios. La șase luni de la venirea mea în Pătrăuți, după o iarnă foarte grea, în care slujisem Liturghia mai mult singur, între zidurile reci ale Monumentului istoric, mi se dădea posibilitatea de a arăta că pot să fac și eu ceva, când de fapt nu puteam. Aș fi vrut ca lucrurile să se învârtă asemenea gândului meu, dar aveam să aflu că așa ceva e imposibil. Trebuia să aștept încă douăzeci și patru de ore.

Marți dimineață m-am trezit înfrigurat, cu teama gândului că voi irosi și acea zi fără a rezolva problema temeliei bisericii-paraclis. Ar fi fost un dezastru. Următoarele două zile trebuia să fiu prezent la Școala Specială din Câmpulung, prin urmare, în imposibilitate de a coordona împlinirea sarcinii primite. Gândind la acestea, am închis grilajul de fier cu care socrul meu dăruise întreaga casă parohială imediat ce a primit vestea că fiica dânsului va găzdui în acest loc.

Clinchetul lacătului ce se închidea a fost însoțit în acea dimineață de primăvară cu un salut de „Bună ziua, părinte!” rostit de doi bărbați care apăruseră de nicăieri, în spatele meu. Pe unul dintre ei îl cunoșteam – fusese la biserică în primele duminici ale Postului Mare – pe celălalt nu îl știam încă. Cei doi s-au prezentat, și au spus: „Părinte, om fi noi, la Pătrăuți, un sat cu mulți țigani, dar biserica vrem să o construim pe temelie de beton, și nu pe pari. Noi doi plătim cimentul și aducem oameni care să facă temelia.” În fapt, proiectul pe baza căruia se luase autorizația de construcție așa prevedea: temelie de beton. Apelarea la stâlpi de salcâm era o derogare pe care Înaltpreasfințitul o făcea pentru a nu îmi îngreuna viața.

În ciuda faptului că aveam deja șase luni de preoție și învățasem lecția „să nu crezi până nu vezi”, vorba celor doi gospodari m-a umplut de bucurie. Mă hrănesc și astăzi din sentimentul cu care Dumnezeu m-a bucurat atunci. Le-am spus oamenilor despre demersurile planului cu salcâmul, și le-am promis că voi susține în fața primarului și a Părintelui Arhiepiscop varianta cu temelia de beton. Cei doi au închiriat o mașină și au plecat să arvunească materialele necesare realizării temeliei. Eu am mers la primărie.

Pe atunci, birourile instituției civice pătrăucene se aflau în clădirea Casei de Cultură. Sediul Primării era de ani buni în lucru și o resemnare generală domina întreaga comună. De altfel, cu o lună în urmă, când îl anunțasem pe primar că se va face biserică nouă în sat, aproape a râs de mine. Era total neîncrezător că voi finaliza acest proiect și îmi aducea ca argument scheletul de beton al clădirii Primăriei și șantierul nefinalizat de la Școala din Pătrăuți, unde copiii învățau în trei schimburi. În acea zi, l-am găsit pe domnul primar sfătuindu-se cu un pădurar. Vorbeau despre stâlpii mei de salcâm și ajunseseră la concluzia că trebuie făcută temelie de beton, concluzie ce mi-au comunicat-o imediat ce am intrat pe ușă. Le-am spus despre cei doi gospodari ce porniseră deja la drum în această direcție, și s-au liniștit. Rămânea să obțin aprobarea episcopului.

Pe Înalpreasfințitul l-am găsit mai greu. În fiecare zi, dânsul verifică starea bătrânilor de la Azilul de pe dealul dinspre Ipotești și se îngrijește de buna funcționare a bucătăriei, gospodăriei anexă și atelierelor de acolo. În fapt, acest așezământ nu a avut niciodată alt superior, fiind condus direct de către episcop. Mai târziu, am învățat să îl caut pe traseu și așa am avut ocazia de a-l însoți în acest periplu.

În acea zi însă, l-am așteptat la birou. Atunci când a venit, am avut surpriza să constat că de la Azil plecase la Pătrăuți, unde trasase locul pentru biserică și dăduse sarcină pălimarului să sape găurile pentru stâlpii de salcâm. I-am povestit despre inițiativa satului de a face temelie din beton. Nu a fost împotrivă, dar m-a avertizat că nu e lucru ușor. Eu oricum nu mai puteam să dau înapoi. Înaltpreasfințitul a înțeles și mi-a spus: „Bine, ai două săptămâni ca să faci temelia. Să nu uiți că pe suprafețele unde vom pune tălpile din lemn, trebuie să fie izolată.”

Cu binecuvântarea luată, m-am întors repede la Pătrăuți, tocmai la timp pentru a-l opri pe pălimar din săparea unei gropi noi. Nu mai puneam stâlpi de salcâm, așa că se schimba și metoda de excavare a pământului.

În două săptămâni, temelia era turnată și izolată. Părintele Arhiepiscop a venit pe șantier, pentru a verifica lucrarea. Bucuria ce a manifestat-o bătrânul episcop în fața temeliilor finalizate a declanșat în mine un acces de speranță privitor la viitor. Îmi aduc aminte că în timp ce mașina episcopului se îndepărta nu m-am putut abține și am eliberat un chiot de bucurie, spre mirarea oamenilor ce erau de față.

În acea seară, unul din cei doi gospodari care realizaseră temelia, a venit să mă întrebe cum decursese inspecția. I-am vorbit despre bucuria Înaltpreasfințitului și am încercat să îl invit în interiorul casei parohiale, pentru a-i arăta baia și bucătăria, cele două încăperi aflate în auto-demolare pe interior. În mintea mea încolțise speranța că acest om avea puterea de a rezolva și această problemă. A înțeles unde băteam și a spus: „Părinte, o să reparăm și casa parohială, dar cu o condiție: Să rămâneți la noi în parohie o perioadă mai lungă de timp.”

Vorbele lui m-au năucit. Între mine și el se formase deja o relație de prietenie, iar cererea dânsului mi-a provocat o durere insuportabilă. Știu că am spus doar atât: „Nu îmi puteți cere lucruri care nu țin sută la sută de mine.”

Baia și bucătăria aveam să le repar mai târziu, în urma unui ajutor financiar nesperat venit din partea unei celebre familii de antrenori români de fotbal. Cu ajutorul lor, în anii 2005-2007, am organizat casa în formă de muzeu și am făcut reparațiile urgente la acea dată.

DSC01887
Finalizarea temeliei. Martie 2004.

 

Pentru mai multe fotografii din timpul lucrărilor de construire a temeliei, apăsați AICI.

7. Înconjurând Bucovina românească

casa si biserica_resize
Casa parohială din Pătrăuți. 1919.

Am întâlnit în orașul dintre munți oameni frumoși la suflet și la chip. Doamna director mi-a aranjat orarul în așa fel încât să îmi pot susține orele și mi-a facilitat găzduirea pentru o noapte pe săptămână în internatul școlii. Omenește vorbind, am rămas dator acelor oameni. M-au considerat unul dintre ai lor, purtându-se cu mine ca niște părinți sau frați. De mai multe ori, doamna director mi-a spus că nu din școală ar trebui să mă transfer spre Suceava, ci parohia să o aduc în zona de munte. Când a acceptat că drumul meu prin Câmpulung va fi doar o trecere de un an, mi-a mărturisit speranța ei ca această „trecere” să lase o urmă care să lucreze și după plecarea mea. Dumnezeu știe dacă m-am ridicat la înălțimea acestor oameni de munte și dacă am reușit să le împlinesc așteptările. Ceea ce eu știu este că am încercat.

Nu a fost un an ușor. Încă nu ne hotărâsem să vindem apartamentul din Iași, prin urmare nu aveam o bază stabilă în Suceava. Soția primise repartiție în Rădăuți. Viața mea se desfășura în triunghiul Pătrăuți, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc. În fapt, în acel an, am înconjurat Bucovina românească de peste 50 de ori.

Îmi aduc aminte cu drag de zilele când traversam Obcina Mare, dinspre Rădăuţi spre Vatra Moldoviţei. Am avut ocazia să văd cum de prin văile munţilor urcau la şosea copii cu ghiozdane în spate. De sus, de la Palma, şi până în Ciumârna maşina mea se umplea de şcolari. Pe cei mai mici îi lăsam la Ciumârna, pe cei mari îi duceam la Vatra Moldoviţei. De la aceşti copii am aflat că alţi colegi de-ai lor nu au norocul ca prin apropierea casei să treacă un drum naţional, ceea ce îi obligă să parcurgă pe jos, în fiecare zi, poate şi mai mult de 10 kilometri.

Iarna am circulat însă cu trenul. Miercuri dimineață mă trezeam la Pătrăuți, înainte de ora 4, pentru a mă urca în autobuzul ce staționa peste noapte în fața casei parohiale. Autobuzul mă lăsa sub pasarela din Ițcani, la 200 de metri de gară. Cel mai interesant era când viscolea. Parcurgeam cei 200 de metri în zece minute, încercând să nu mă împiedic printre șinele de cale ferată ce erau ascunse în nămeți. Din gară, urma o călătorie de peste două ore. Ajungeam în orașul dintre munți cu 10 minte înainte de ora 8 și urmau multe ore de curs.

Numai cine a predat într-o școală pentru copii cu nevoi speciale știe ce înseamnă o zi de curs la clasele primare și gimnaziale. Seara mă târâiam până la etajul întâi al internatului unde eram găzduit. Cu toată strădania doamnei pedagog, care încerca să îi liniștească pe copiii ce locuiau la același etaj, reușeam să adorm abia după ce se dădea stingerea.

Cu trei nopți pe săptămână dormite la Pătrăuți, trei la Rădăuți și una la Câmpulung, după câteva luni aveam să trăiesc o experiență interesantă. Când mă trezeam dimineața, înainte să deschid ochii, nu reuşeam să realizez în care dintre locaţii mă aflam. Cu timpul am transformat această neştiinţă într-un joc cu memoria mea, şi fără să deschid ochii, mă întrebam unde sunt. Trebuie să spun că au fost multe zile în care mi-am răspuns greșit. Eram obosit.

(va urma)

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑