Căutare

Dileme catehetice

Categorie

Pentru copii și părinții lor

„Să nu ucizi !” (Ieșirea 20, 13)

 

DSC_9865_resizeLuni dimineaţă, Cristian şi-a luat ghiozdanul plin cu cărţi a plecat spre şcoală. Drumul spre şcoală e presărat cu ochiuri de apă rămase în urma ploii de duminică noaptea. Cristian le ocoleşte cu grijă, deoarece dorea să își păstreze curate noile sale haine, ce le primise cadou cu ocazia Paştelui. Nu era un lucru simplu, pentru că între ochiurile de apă se formaseră dâmburi de noroi ce cufundau toată talpa pantofului. Copilul a făcut însă eforturi să nu se murdărească. Îi era milă de mama lui care trebuia să spele toate hainele de fiecare dată când ploua. Încet…, încet…., a ajuns cu bine la şcoală. Prima sa grijă a fost să meargă la baie pentru a-şi spăla pantofii. Apoi, a intrat la ore. Ziua nu avea să se termine însă cu bine. În recreaţia mare, Cristian a ieşit în curtea şcolii şi a încercat să meargă până pe banca de sub teiul cel bătrân de lângă gardul şcolii. Nu făcuse mai mult de zece paşi prin curtea plină de ochiuri de apă şi noroi că un coleg dintr-o altă clasă îi pune piedică. Cristian a căzut cât era de lung, în noroi. S-a ridicat repede, şi a început să fugă după cel ce îi pusese piedica. L-a ajuns din urmă, şi la trântit la pământ. Marcel, căci aşa se numea copilul a început să urle. Profesorul de serviciu a intervenit imediat, i-a despărţit pe cei doi copii şi l-a ridicat pe Marcel. Copilul urla. Pe faţa sa, noroiul era amestecat cu sânge proaspăt ce curgea dintr-o rană ce se deschisese adânc între ochi şi obraz. În cădere, Marcel se lovise de o bordură. Profesorii au sunat imediat la numărul de telefon 112 şi în zece minute a venit maşina Salvării. Marcel a fost dus la spital.

Cristian a fost luat în cancelarie, unde au venit dirigintele, directorul, poliţistul ce era de serviciu şi părintele profesor de religie. Acesta din urmă era şi duhovnicul lui Cristian. Toţi cei de faţă erau foarte miraţi de cele întâmplate, deoarece nu mai avuseseră probleme cu Cristian. Cristian însuşi era speriat de cele ce se întâmplaseră. Tăcerea a spart-o directorul şcolii, care l-a întrebat pe copil:

– Ce poţi să ne spui despre ce s-a întâmplat în curte?

Cristian tăcea …. Părintele a intervenit şi a spus:

– Cristian, tu eşti conştient de faptul că ai greşit?

– Nu am vrut părinte, … de unde era să ştiu că se va lovi la faţă aşa de rău. Marcel mi-a distrus hainele. El m-a împins prima dată în noroi…. Uitaţi-vă cum arăt….

– Adică vrei să ne spui că nu ai început tu? Întrebă dirigintele.

– Da, el a început …

– Şi asta îţi dădea dreptul să îl loveşti şi tu? Îl întrebă părintele pe Cristian.

– M-a inervat … uitaţi în ce hal m-a murdărit … ce o să spună mama, acasă …

Din acest moment, ceilalţi îl lasă doar pe preot să vorbească cu Cristian.

– Deci te-ai mâniat?

– Da…

– Ia spune tu Cristian, mânia este o faptă bună?

– Nu cred, am învăţat despre ea că este o patimă.

– Colegul tău, Marcel, avea mânie pe tine?

– Nu cred …, l-am văzut împiedicând şi pe alţi copiii…

– Deci el te-a împiedicat în joacă…

– Probabil, … dar ce fel de joacă e asta…

– Sigur că nu e un mod corect de a te juca, dar acum eu vreau să te întreb altceva: reacţia ta de a-l luat la bătaie este pe măsura dorinţei lui de a se juca?

– Nu …

– Poate ar fi trebuie atunci când l-ai văzut că împiedică pe alţi colegi să încerci să vorbeşti cu el. Tu eşti într-o clasă mai mare şi ai fi putut să îl ajuţi. Poate că felul lui de a se juca vine din dorinţa de a fi băgat şi el în seamă. Dacă ai fi vorbit cu el aţi fi descoperit neapărat un alt mod de a se juca. Nu crezi?

– Poate…

– Dar tu ce ai făcut Cristian? Cum ai răspuns la dorinţa lui Marcel de a se juca cu tine?

– L-am lovit… s-a lovit grav…

– Cristian, ce s-ar fi întâmplat dacă Marcel se lovea la tâmplă şi nu la faţă?

– Vai, … părinte, …. mama spune că dacă te loveşti mai tare la tâmplă mori …

– Tu ce crezi, s-ar fi putut întâmpla acest lucru?

Cristian nici nu mai avea putea să răspundă. Faţa sa arăta cât de speriat era pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. În cancelarie se aşterne o tăcere grea. Nimeni nu mai vorbea. Într-un târziu, Cristian spune:

– Ce trebuie să fac acum, părinte?

– Fapta ta te-a făcut dator faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că va trebui să te spovedeşti şi să-ţi iei un canon. Te-a făcut dator faţă de şcoală, ceea ce înseamnă că e posibil ca profesorii să îţi scadă nota la purtare. Şi te-a făcut dator faţă de Marcel. Va trebui să mergi, să îţi ceri scuze de la el şi să îi fii prieten. Să încerci să pui umărul la educaţia lui, astfel încât să nu se mai întâmple aşa ceva.

De ce preoții se îmbracă așa frumos?

Ioan 20,22-23: „Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”

Faptele Apostolilor 20, 28: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”

Duminica trecută, Cristian a fost cu mama sa la slujba de sfinţire a unei biserici. Acolo a avut bucuria să vadă cum a fost hirotonit un nou preot. De atunci, abia a aşteptat să se întâlnească cu părintele lui duhovnic şi să îl întrebe despre preoţi. Îi face plăcere să vorbească cu părintele, şi părintele este totdeauna răbdător cu el.

– Părinte duhovnic, vă rog frumos să îmi spuneţi şi mie: De ce preoţii se îmbracă atât de frumos şi cu aşa multe haine la slujbă?

– Cristian, misiunea preotului este de a ajuta pe fiecare om să se bucure de darurile aduse de Mântuitorul Hristos pe pământ. Aceste daruri sunt ca nişte cadouri pe care Dumnezeu ni le face şi ele au venit în urma Jetfei Sale pe cruce. Să ştii că aceste haine, care le poartă preotul au rolul de a aduce aminte de Jertfa lui Hristos.

– Dar sunt aşa frumoase….

– Da sunt frumoase pentru că răstignirea Lui pe cruce este izvor al binecuvântării şi darurilor. Dar să ştii că epitrahilul este simbol al crucii purtate pe umeri de Mântuitorul Hristos, felonul ne aduce aminte de haina roşie cu care l-au îmbrăcat soldaţii romani pe Mântuitor, mânecuţele sunt sfoara cu care a fost legat, iar brâul este prosopul cu care a şters picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină.

– Adică…. preotul este ca şi Hristos?

– Cristian, nimeni nu poate să îl înlocuiască pe Hristos. Preotul este trimisul lui Hristos. El este urmaş al ucenicilor şi a primit harul lui Dumnezeu, pentru a avea putere să ajute pe oameni.

– Şi cum se primeşte acest har?

– Mântuitorul l-a dăruit întâi apostolilor, când a spus: „Luaţi Duh Sfânt!”. Iar aposolii, după Evenimentul Coborârii Duhului Sfânt, l-au dăruit ucenicilor lor, şi aşa, din neam în neam a ajuns până la noi, pentru că darurile au fost promise tuturor oamenilor .

– Şi cum sunt aceste daruri ale lui Dumnezeu? Cum adică sunt cadouri? Sunt ca şi cele aduse de Moş Crăciun?

– Nu Cristian, sunt mult mai importante. Darurile ce coboară prin rugăciunea preotului sunt cadouri folositoare pentru drumul nostru către Dumnezeu. Viaţa noastră este un drum, o permanentă pregătire pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Darurile sunt Sfintele Taine.

– Adică sunt secrete?

– Denumirea aceasta de „Sfinte Taine” are rolul de a arăta că atât de mari sunt aceste daruri încât noi nu le putem înţelege deplin cu mintea noastră omenească. Ele se petrec în biserică şi tu ai participat la multe dintre aceste Sfinte Taine.

– Da?!……

– Da. Botezul este prima, urmează Mirungerea, Împărtăşania, Spovedania, Sfântul Maslu, Căsătoria şi Preoţia.

– Acestea sunt darurile?….

– Da, şi ele ne sunt necesare pe drumul nostru către Dumnezeu.

– Păi… dacă n-ar fi preoţii, nu am avea nici una din ele.

– De asta Dumnezeu a rânduit ca să fie preoţi, şi de asta misiunea preoţilor este atât de importantă.

– Mulţumesc mult părinte duhovnic!

– Dumnezeu să te binecuvinteze, Cristian!

DSC_0581
Rugăciunea episcopilor. Altarul bisericii din Pătrăuți. Secolul al XV-lea. 

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!”

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie.” Deuteronom 5, 16

in gradina
În grădina casei parohiale de la Pătrăuți. 1919.

Timpul a trecut şi anul şcolar se apropie de mijlocul său. În fiecare săptămână elevii au citit câte o lecţie din manualul de religie. Astăzi doamna profesoară a istorisit copiilor despre poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise atunci când l-a chemat pe vârful muntelui Sinai. Cristian ştia despre aceste porunci de la bunica sa, dar acum i se părea ciudată o parte din porunca despre cinstirea părinţilor, poruncă citită de doamna profesoară din Biblie. Abia a aşteptat ca după-amiază să meargă cu ceilalţi copii la biserică, la ora de cateheză. După rugăciunea care se rosteşte de fiecare dată la începutul discuţiei, Cristian a întrebat:

– Părinte Duhovnic, de ce Dumnezeu spune despre cei ce îşi vor cinsti părinţii că vor trăi ani mulţi? Cei ce nu îşi cinstesc părinţii sunt pedepsiţi şi mor mai repede?

– Cristian, Dumnezeu nu pedepseşte cu moarte pe cei păcătoşi. Dumnezeu îşi doreşte ca fiecare om să trăiască suficient de mult pentru a avea timp să se pocăiască şi să se roage îndeajuns pentru a ajunge în rai. Este însă un adevăr faptul că păcatul aduce boala şi moartea, dar nu pentru că Dumnezeu o dă ca pedeapsă, ci pentru că aşa este mersul lucrurilor. Aşa cum apa curge doar la vale şi nu poate curge la deal, nici păcatul nu aduce fericire, ci boală şi moarte.

– Dar … parcă atunci când o spune chiar Dumnezeu, trebuie să fie ceva mai mult … Părinte duhovnic, neascultarea de părinţi este cumva un păcat mai grav decât altele…?

– Tu ce spui, Cristian? Părinţii sunt importanţi în viaţa omului?

– Da, sunt importanţi. Părinţii ne dau viaţă, ne cresc, muncesc pentru ca noi să avem ce să mâncăm şi cu ce să ne îmbrăcăm…

– Şi ce altceva mai fac părinţii?

– Ne vorbesc despre Dumnezeu, ne învaţă să fim cuminţi, să facem treburile necesare casei, să ştim cum să ne purtăm cu oamenii….

– Cum ar fi fără părinţi, Cristian?

– Părinte duhovnic, nici nu pot să mă gândesc….

– Şi acum vreau să te întreb ceva: Un copil ce nu cinsteşte pe tatăl şi pe mama sa, ci se revoltă împotriva lor, beneficiază de educaţia ce ar putea să o primească?

– Nu beneficiază, fiindcă el o refuză.

– Şi atunci îi va fi bine acelui copil atunci când va fi mare?

– Păi ……., cred că nu se va descurca prea bine în viaţă, fiindcă nu ştie la fel de multe lucruri ca un copil cuminte ce a ascultat cu atenţie sfaturile părinţilor.

– Şi acum, să te mai întreb ceva: Un om ce nu cinsteşte pe tatăl şi pe mama sa, va fi respectat de proprii săi copii?

– Tata spune că noi copiii învăţăm ceea ce vedem în casă, adică facem ceea ce fac şi părinţii noştri. Eu cred că nişte copiii care văd la părinţii lor că nu îi respectă pe bunici, nu vor şti ce înseamnă să îţi respecţi părinţii.

– Aşa este, Cristian. Acum înţelegi cuvântul spus de Dumnezeu lui Moise?

– Da. Respectul faţă de părinţi aduce beneficii până la sfârşitul vieţii, … nu doar când eşti mic. Vă mulţumesc părinte duhovnic.

– Să fii binecuvântat, Cristian.

Cum mărturisim Botezul ?

– Părinte duhovnic, bunica mea m-a învăţat Crezul. Dar de câte ori îl spun atunci când mă rog, nu înţeleg unele lucruri din ceea ce m-a învăţat.

– Care ar fi aceste lucruri, Cristian?

– Păi… atunci când spun : mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Cum adică mărturisesc? Când mărturisesc eu botezul?

– Cristian, tu ai participat la botezarea unui copil?

– Da. Am văzut când l-a botezat pe verişorul meu.

– Îţi aduci aminte ce a întrebat preotul pe naş la intrarea în biserică?

– Da, eram chiar acolo; l-a întrebat dacă se leapădă de satana… şi parcă l-a mai întrebat ceva… .

– Cristian, atunci când preotul l-a întrebat dacă se leapădă de satana, naşul a mărturisit în numele verişorului tău dorinţa de a-l învăţa să se lepede şi el atunci când va creşte de toate lucrurile cele rele. Iar apoi l-a întrebat pe naş: Te uneşti cu Hristos?

– Da, da, îmi aduc aminte şi naşul a răspuns: Mă unesc!

– Corect. În acea clipă, naşul a promis că îl va ajuta pe copil, atunci când va creşte, să înveţe să fie prieten şi ascultător faţă de Dumnezeu. Aşa a mărturisit naşul botezul verişorului tău.

– Şi atunci, … Crezul este doar pentru naşi?

– Nu Cristian, pentru că atunci când va creşte verişorul tău, ca şi tine, va veni la preotul duhovnic şi va spovedi faptele rele făcute, promiţând că nu le va mai face. Faptele rele, sunt prietenia cu satana, spovedindu-le ne lepădăm de satana.

– Adică… mărturisim şi noi lepădarea de satana, mărturisită de naş la botezul nostru?

– Bravo, Cristian!

– Şi unirea cu Hristos când o mărturisim?

– Păi pentru ce ai venit la spovedanie?

– Ca să mă împărtăşesc.

– Şi ce este împărtăşania?

– … Trupul şi Sângele Domnului …?

– Mâncând Trupul şi Sângele Domnului, ne unim total cu Hristos, suntem prieteni şi ascultători faţă de Dumnezeu.

– … adică şi eu îmi mărturisesc botezul meu?…

– De fiecare dată când vii să te spovedeşti şi împărtăşeşti.

– Mulţumesc părinte duhovnic.

Badisori patrauceni veniti la Parintele lor din Cernauti (1)_resize
Bădișori pătrăuceni în vizită la părintele lor, Constantin Morariu, retras la Cernăuți. Fotografie Leca Morariu

ŞTIAŢI CĂ

Botezul primit de Mântuitorul Hristos de la Sfântul Ioan Botezătorul nu este acelaşi cu botezul ce îl primim noi?

Sfântul Ioan Botezătorul a spus: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta (Iisus Hristos) vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Evanghelia Matei, capitolul 3, rândul 11)

Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc e cel ce începe imediat după naştere, dar nu mai are sfârşit. El trăieşte pentru totdeauna în viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie.

Copiii nu pot fi nași pentru alți copii !

DSC_1156_resize
Buna Vestire și Botezul Domnului. Pătrăuți. Fotografie Petru Palamar

– Părinte duhovnic, sunt foarte supărat pe părinţii mei.

– De ce Cristian?

– Să vă povestesc. Mătuşa mea a născut un copil … adică am un verişor. Acum două zile a venit mătuşa la noi şi a rugat pe părinţii mei să boteze copilul. Eu m-am bucurat şi am cerut părinţilor să îl botez eu. Adică eu să fiu naşul lui.

– Şi ce ţi-au spus părinţii Cristian?

– Au spus că nu se poate. Dar eu ştiu că se poate! Mi-au spus mie copiii de la şcoală. Mulţi din colegii mei au botezat copii.

– Acesta este motivul pentru care eşti supărat pe părinţii tăi?

– Da.

– Aha…

– Şi am venit să vă rog să vorbiţi cu ei pentru ca eu să fiu naşul verişorului meu.

– Cristian …. Cristian … Părinţii tăi au dreptate. Este mai bine ca naşul copilului să fie un om matur, un om trecut prin greutăţile vieţii, şi nu un copil.

– Cum adică?

– Păi hai să vedem. Câţi ani ai tu?

– Am împlinit 10 ani.

– Cristian tu însuţi mai ai foarte multe lucruri de învăţat. Naşul este dator în faţa lui Dumnezeu să înveţe pe finul său despre Dumnezeu.

– Dar şi eu pot să îl învăţ despre Dumnezeu.

– Părintele a luat din bibliotecă şi a deschis o carte. Cristian mai văzuse acea carte. Părintele citeşte din ea la multe slujbe şi are un nume ciudat: „Molitfelnic”.

– Cristian, aici este slujba botezului, şi aici sunt scrise mărturisirile ce le fac naşii. Citeşte te rog aici.

– Cristian a luat cartea în mână şi a citit:

– „Te lepezi de satana? şi de toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui?” ….. Ce e asta părinte?

– Aşa îl întreabă preotul pe naş.

– De ce?!…. Adică naşul este în război cu diavolul?

– Da Cristian. Naşul promite în faţa lui Dumnezeu că îl va proteja pe finul lui de diavol. Că îl va învăţa şi îl va ajuta să nu ajungă în prietenie cu diavolul atunci când va creşte.

– Dar … asta nu este un lucru simplu …

– Aşa este nu este un lucru simplu şi este chiar periculos.

– De ce este periculos?

– Pentru că faci o promisiune în faţa Sfântului Altar. Îi promiţi lui Dumnezeu că vei fi naş al acelui copil. Că te vei ocupa de educaţia lui şi că te vei ruga mereu pentru el.

– Părinte duhovnic, dar lucrurile acestea nu trebuie să le facă părinţii?…

– Cristian, naşul devin părinte spiritual al finului său, care îi devine fiu spiritual. Devenind părinte, naşul are datorii asemănătoare tatălui şi mamei copilului.

– Păi … cred că eu sunt prea mic pentru a deveni părintele verişorului meu … De altfel, eu am fost botezat de naşii de cununie ai părinţilor mei şi nu de un verişor.

– Aşa este. Părinţii tăi doresc să te protejeze şi să îl ajute cu adevărat pe verişorul tău care are nevoie de naşi cu experienţă în lupta acestei vieţi.

– Mulţumesc părinte duhovnic!

– Dumnezeu să te binecuvinteze Cristian!

E bine să botezăm pruncii?

DSC01577
Biserica Sf. Cruci de la Pătrăuți. Ulei pe pânză. Valentina Brâncoveanu

Sâmbătă dimineaţa, copiii s-au întâlnit în curtea de pe malul pârâului Precista. Au făcut curat în ocolul găinilor, au ordonat lemnele şi au dus gunoiul la punctul de colectare din drum. Mai apoi s-au adunat cu toţii la umbră, pe băncuţele din jurul teiului. Bădiţa Vasile tocmai închidea Ceaslovul din care citise. Discuţia a început-o Bogdan:

 

– Bădiţă Vasile, Dumnezeu mi-a dăruit un frăţior.

– Am auzit, Bogdane. Să dea Domnul să fie binecuvântat, şi să vă bucuraţi de el.

– Aş avea totuşi nişte întrebări. Săptămâna viitoare va fi botezat, iar eu am emoţii.

– Ce te face să ai emoţii?

– Păi… e aşa de mic… nu înţeleg ce se va întâmpla în biserică. Ce o să-i facă?…

– Mare Taină se petrece în biserică atunci când e botezat un copil. Toate lucrurile se schimbă în viaţa pruncului, iar comunitatea creştinilor se înmulţeşte.

– Dar bădiţă… ce înţelege un copil atât de mic din ceea ce se petrece în biserică?

– Bogdane, pruncul nu trebuie să înţeleagă acum. Viaţa omului nu e ordonată după capacitatea noastră de a înţelege, ci după puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. E important ca pruncul să fie cât mai devreme membru al comunităţii ce se împărtăşeşte din darurile Duhului Sfânt. Botezul ce îl va primi fratele tău nu este un simplu eveniment istoric, ci este o Taină. Tainele încep, şi nu mai au sfârşit. Prin Botez, fratele tău va deveni membru al Bisericii lui Hristos, şi astfel va putea beneficia de darurile Duhului Sfânt.

– Eu nu am văzut nicodată cum se botează un copil, interveni Maria. Cum se face?

– Dragii mei, slujba Botezului are mai multe etape. La început, preotul citeşte nişte rugăciuni prin care îi atrage atenţia diavolului să nu cumva să se apropie şi să lucreze asupra pruncului, întrucât acesta aparţine lui Dumnezeu.

– Am văzut eu…. naşul spune: „Mă lepăd de satana”, interveni Maricel.

– Da, după ce citeşte rugăciunile, preotul îl întreabă pe naş dacă mărturiseşte în numele pruncului „Lepădarea se satana” şi „Unirea cu Hristos”. Numai după această mărturisire, şi rostirea Crezului ortodox de către naş, începe Slujba Botezului.

– Şi ce folos va avea fratele meu din mărturisirea naşului său?

– Dragul meu Bogdan, naşii trebuie să ştie că această mărturisire îi obligă. Nimeni nu îi forţează să vină cu pruncul în braţe la botez. Dar dacă au venit şi au mărturisit în numele pruncului, răspund în faţa lui Dumnezeu de educaţia creştină pe care trebuie să o primească acel copil. Naşii devin părinţi spirituali ai copilului şi au obligaţii egale cu părinţii trupeşti, în ceea ce priveşte educaţia creştină a copilului.

– Bădiţă Vasile, cum se vede dacă naşii şi-au făcut datoria?

– Putem spune că naşii şi părinţii şi-au făcut datoria atunci când copilul creşte şi vine la biserică pentru a se împărtăşi din Taina Pocăinţei şi din Taina Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Când vine să se spovedească, fiecare om mărturiseşte „Lepădarea de satana”, adică de păcate. Iar atunci când se împărtăşeşte se realizează „Unirea cu Hristos”.

– Cele două promisiuni făcute de naş…

– Exact, Maricel. Fiecare dintre noi, atunci când ne Spovedim şi ne Împărtăşim, mărturisim dorinţa noastră de a fi „Uniţi cu Hristos”, adică mărturisim propriul nostru Botez.

– De aceea spuneaţi că Botezul este o Taină, că are început, dar nu are sfârşit…. se lămuri Bogdan.

– Da, dragul meu. Botezul nu este un moment istoric, ci o Taină. Aduceţi-vă aminte despre mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul: „Eu vă botez cu apă, dar va veni Acela Care vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.”

– Mulţumesc bădiţă Vasile. Acum înţeleg. E foarte important ca fratele meu să fie botezat cât mai repede. Va deveni creştin, va beneficia de Sfânta Împărtăşanie, iar noi o să îl învăţăm şi pe el să mărturisească, atunci când va creşte.

Copiii trebuie să aibă încredere în polițiști !

hurezi mih
Îngerul păzește buna rânduială.  Hurezi

Curtea casei bătrâneşti de pe malul pârâului Precista era din nou plină de copii. Făcuseră curăţenie în casa bătrânului Vasile şi acum jucau volei. Mingea sărea dintr-o parte în alta a curţii, oprindu-se din când în când în crengile câte unui copac. Când oboseala a început să domolească energia, copiii s-au aşezat pe băncile de pe prispa casei şi au început să vorbească. Discutau despre meseria de poliţist. Părerile erau însă împărţite şi acest lucru făcea ca discuţia să aibă din când în când aspect de ceartă. Zumzăitul vocilor copilărești îl făcu pe bădiţa Vasile să intervină.

 

  • Ce s-a întâmplat Bogdane? Care este problema?
  • Nu reuşim să ne lămurim. Vlad spune că poliţiştii sunt oameni răi, că trebuie să ne fie frică de ei şi să ne ascundem din faţa lor.

  • Şi tu Bogdane ce spui?

  • Eu îmi aduc aminte că atunci când am mers la mare şi surioara mea s-a rătăcit, tata a dat telefon la Poliţie. Au venit zece poliţişti care au căutat-o şi au găsit-o. Mi-au părut oameni cumsecade. Fără ei nu am fi avut nici o şansă să o găsim pe Maria.

  • Da dumitale ce părere ai?

  • Dragii mei, omul a fost lăsat de Dumnezeu să trăiască împreună cu alţi oameni. Vă aduceţi aminte ce spunea Tatăl ceresc: „Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ…” (Facerea 2,18). Se întâmplă însă, ca atunci când numărul celor ce trăiesc împreună creşte să apară diverse probleme. De aceea e nevoie ca să existe nişte oameni care să se ocupe mereu de rezolvarea acestor probleme.

  • Adică poliţiştii?

  • Da, poliţiştii se ocupă cu problemele ce apar în societatea noastră. De obicei este vorba despre probleme iscate din nerespectarea regulilor de convieţuire.

  • Bădiţă Vasile, ce sunt regulile de convieţuire?

  • Bogdane, pentru ca societatea să funcţioneze, fiecare dintre noi avem obligaţii şi drepturi. Poliţiştii ne ajută să înţelegem care sunt obligaţiile noastre şi ne apără drepturile.

  • Şi cine a spus să existe poliţişti? Dumnezeu…?

  • Dragul meu, nu e nevoie ca Dumnezeu să intervină direct pentru aşa ceva. Dumnezeu ne-a dăruit nouă raţiune şi libertate. Mai departe, strămoşii noştri au înţeles singuri că e nevoie ca cineva să îşi asume aşa responsabilităţi.

Spunând acestea, bătrânul deschide Biblia la capitolul al şaselea din Faptele Apostolilor şi îl îndemnă pe Vlad să citească. Copilul citi:

  • În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă.”

Bătrânul îl întrerupe pe Vlăduţ:

  • Vedeţi voi că apostolii au hotărât ca problemele apărute în sânul comunităţii să fie rezolvate de nişte oameni anume pregătiţi pentru acest lucru?

  • Bădiţă Vasile, nu cumva cei şapte despre care vorbeşte textul sunt diaconii?

  • Aşa este, Maria. În acel moment, pentru a se rezolva probleme apărute au fost făcuţi diaconii.

  • Adică polițiștii sunt diaconi?

  • Nu, Andrei. Polițiștii nu sunt diaconi, dar se ocupă cu probleme de care în vechime se ocupau și diaconii.

  • Aşa cum am spus eu! răbufni Bogdan. Poliţiştii sunt cei care ne ajută atunci când avem nevoie de ajutor.

  • Dar ei dau şi amenzi, îşi susţine poziţia Vlad.

  • Aşa este Vlăduţ, dau şi amenzi, dar nu oamenilor corecţi, ci tocmai celor ce nu sunt cuminţi şi fac probleme altor oameni, neţinând cont de obligaţiile pe care le au şi nerespectând drepturile celorlalţi.

  • Adică, până la urmă, ei dau amenzi ca să ne protejeze împotriva celor răi, concluzionă Maria.

  • Aşa este. Ar trebui să ştiţi că poliţiştii sunt cei ce ne ajută. Părinţii nu pot fi tot timpul cu voi, dar atunci când întâlniţi un poliţist, puteţi să îi cereţi ajutorul, indiferent ce problemă aveţi.

 

Povestea cizmarului

      Fulgii de nea coboară grăbiţi peste casele şi uliţele satului. În vale, râul Precista îşi face loc printre sloiurile de gheaţă ce s-au format la maluri. În casa de pe malul apei, şase copii şi un bătrân urmăresc cu atenţie merele ce se coc împrăştiate pe plită. Un miros dulceag-parfumat a cuprins întreaga încăpere, bucurând mirosul şi întreţinând nerăbdarea copiilor de a gusta din merele coapte.

–          Bădiţă Vasile, este adevărat că sunt meserii nobile, dar sunt şi meserii mai ruşinoase?

–          Dragul meu Bogdan, nu înţeleg la ce te referi atunci când spui „meserii mai ruşinoase”.

–          Spre exemplu, există meserii în care oamenii lucrează doar la birou, cu calculatoarele, dar există meserii în care se lucrează cu braţele. Cei ce lucrează în birou au mereu hainele curate, pe când cei ce lucrează cu braţele sunt mai tot timpul murdari şi muncesc din greu.

–          Şi ce vrei să spui? Dacă cineva lucrează cu braţele e ruşinos?

–          … vezi matale, bădiţă Vasile, … unii copii se ruşinează să spună la şcoală că părinţii lor au meseria de muncitor.

–          Dragii mei, o să vă răspund povestind o întâmplare petrecută în tinereţea mea. Acum cincizeci de ani, oraşul Arghilo era un mic târg în care locuiau oameni foarte bogaţi. Aveau case cu etaj şi era oraşul cu cele mai multe maşini. Pe atunci o maşină se vedea foarte rar…

      Un singur bordei mai exista la marginea oraşului, iar în el locuia un pantofar bătrân. Toată viaţa croise, cususe şi reparase pantofi. Oamenii însă nu preţuiau munca sa, şi deseori râdeau de el pentru că era sărac şi avea o meserie prost plătită. Pantofarul era însă fericit. Papucii săi protejau picioarele grăbite ale oamenilor şi el vedea în acest lucru o faptă de milostenie. Mai mult decât atât, cu banii de pe papuci îşi crescuse copiii, care erau acum pantofari în capitala ţării.

                    Într-o iarnă însă, pantofarul s-a îmbolnăvit rău şi nu a mai putut lucra. Această boală a venit odată cu o ninsoare ce a lăsat în urmă nămeţi mari de zăpadă. Maşinile nu au mai mers patru luni, iar oraşul a fost blocat.

                    Încet, încet, frigul şi zăpada au început să distrugă încălţările orăşenilor. Atunci şi-au amintit de bătrânul pantofar şi l-au căutat, pentru a le repara papucii. Muncitorul era însă întins în pat şi nici un alt orăşean nu cunoştea meşteşugul construirii şi reparării pantofilor. După câteva săptămâni, picioarele oamenilor au început să se înroşească , să îngheţe şi să degere. Din ce în ce mai mulţi oameni ajungeau la spital, sau nu puteau să mai iese din casă. Lipsa încălţărilor a provocat boală şi suferinţă în întreg oraşul. Atunci au înţeles oamenii de ce bătrânul pantofar spunea oricui îl asculta că meseria sa e o faptă de milostenie şi a fost rânduită de Dumnezeu în folosul oamenilor.

                    Orăşenii au trimis la bătrânul pantofar mai mulţi medici, care l-au îngrijit. Abia în primăvară, acesta a început să lucreze. Nimeni nu a mai râs de meseria sa, iar atelierul s-a umplut de ucenici ce au venit să înveţe cizmăria.

 –          Frumoasă istorie, bădie Vasile, dar astăzi în toate oraşele sunt magazine de pantofi.

–          Adevărat spui tu Ioana, dar nimic nu s-a schimbat faţă de acum cincizeci de ani. Pantofii sunt făcuţi tot de oameni, chiar dacă se folosesc şi de maşini robotizate.

–          Aşa este, remarcă Marius în timp ce muşca cu poftă dintr-un măr copt, tot oamenii fac pantofii. Eu am un uncheş care lucrează într-o fabrică de papuci.

–          Importanţa muncii inginerilor şi muncitorilor din fabrica de papuci e asemenea cu importanţa ce o avea bătrânul pantofar din oraşul Arghilo. Fără munca acestor oameni, cu toţii am rămâne desculţi şi ne-am îmbolnăvi.

–          Adică e o meserie nobilă…

–          Aşa este dragul meu Bogdan. Cizmăria este o meserie nobilă, şi fără munca oamenilor ce practică această meserie, viaţa noastră ar fi mult mai chinuită.

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑