Căutare

Dileme catehetice

Categorie

Jurnal de Pătrăuți

11. „Dacă nu înveți, ai să ajungi să păzești oile!”

Un vechi proverb al înțelepciunii universale compară inegalitatea degetelor de la mână cu inegalitatea dintre indivizii umani. Așa cum la o mână nu sunt două degete la fel, tot așa nu există pe pământ doi oameni identici.

Înțelepciunea populară promovează astfel, încă din cele mai vechi timpuri, toleranța dintre oameni. Odată ce ai puterea să înțelegi că omul din fața ta e unic și nu este identic cu tine, atunci și așteptările tale de la el vor fi redimensionate față de așteptările ce le ai de la tine. Numai astfel te vei feri pe tine de deziluzii, iar pe cel din fața ta, de umilință. Cine abordează astfel interacțiunea cu semenul său, inhibă o posibilă stare conflictuală, înainte ca aceasta să apară.

E esențial să înțelegem că oamenii sunt diferiți. Diferențele sunt uneori atât de mari, încât psihopedagogii au hotărât că anumiți copii nu pot parcurge programa școlară obișnuită. Și într-adevăr e descurajant să îți dai seama că sunt adolescenți care nu pot înțelege operațiunea matematică a împărțirii, sau chiar a scăderii. Capacitatea de memorare poate fi asemenea cu a unui copil „normal”, dar procesarea informațiilor acumulate prin memorare lasă de dorit. În mod obișnuit, puterea de a procesa informațiile e numită „inteligență” și psihopedagogii au inventat un sistem de măsurare a acesteia și o scară de la 20 la 140, în interiorul căreia au început să catalogheze pe oameni. S-a observat că oamenii „obișnuiți” se situează, pe scara IQ, peste 90. Există însă un procent mare de populație care se încadrează între 20 și 90 (IQ).

Experiența ne arată că aceștia din urmă nu vor ajunge să susțină doctorate în știință, dar în urma unei educații perseverente au toate șansele să deprindă o meserie ce îi va transforma în membri activi și utili societății. De-a lungul timpului, oamenii au abordat diferit problema acestor copii.

Societatea de Citire Viitorul
În anul 1908 preotul Constantin Morariu înființează la Pătrăuți Societatea de Cetire „Viitorul”. Scopul întreprinderii a fost alfabetizarea.

Spre exemplu, în satul tradițional, unde existau întotdeauna turme de animale, asemenea oameni ajungeau să mâne vacile și oile, la păscut. Utilitatea ce și-o regăseau în interiorul societății sătești nu îi proteja însă de apelative ca „prostul satului”. Foarte des, copiii și tinerii îi chinuiau în diferite moduri, căutând într-un mod laș prilej de distracție pe seama acestor oameni. Și poate această atitudine intolerantă era pornită tocmai din metoda de educație a părinților și bunicilor, care amenințau mereu pe copii: „Dacă nu înveți, ai să ajungi să păzești oile!”âO altă abordare e întâlnită, la sfârșitul secolui al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în unele societăți europene. E uimitor, dar deficiența mentală era considerată o boală psihică, iar copii ce sufereau de retard erau internați în ospicii. Este cunoscută situația Italiei începutului de secol XX, când medicul Maria Montessori reușește să demonstreze că retardul nu este o boală psihică. Marele câștig al medicului italian nu a fost doar scoaterea copiilor din ospicii, ci demonstrația pe care a făcut-o privitor la educabilitatea acestor copii și la reversibilitatea retardului.

Fiecare om este diferit. Și tocmai de aceea există oameni cu „nevoi speciale” de educație. Dacă e deplin acceptat că unii oameni au memorie vizuală iar alții au memorie auditivă, de ce nu ar exista oameni care să aibă o memorie tactilă, olfactivă, gustativă sau muzicală? Maria Montessori a demonstrat că fructificarea stilurilor diferite de învățare poate face minuni.

Revin. Toate acestea nu înseamnă că acești copii vor ajunge doctori în științe, dar în mod sigur pot să își câștige locul pe care Dumnezeu li l-a hărăzit în societate, ocolind răutatea intolerantă a oamenilor ce nu reușesc să înțeleagă faptul că nu există două degete identice la o mână.

Nu aș avea curajul să afirm că activitatea mea de profesor la Școala specială din Câmpulung (2003-2004) și la Centrul Școlar din Suceava (2006-2007) a avut un rol hotărâtor în viața copiilor cu care am lucrat. Asta numai Dumnezeu știe. Pot însă să afirm fără a greși că întâlnirea mea cu acești copii m-a ajutat să înțeleg societatea în care trăim. Dragilor! E inutil să vă ascundeți în spatele unor bariere sociale, ignorând pe acei oameni ce nu se ridică la un anumit nivel de înțelegere. Ne întâlnim cu acești oameni în fiecare zi și nimeni nu îi poate ocoli. Educația e șansa lor și a noastră. Numai investind în educația acestora vom construi o societate de care să nu ne fie rușine.

9. „Nepotul episcopului”

Nu este ușor să fii custode al unui monument istoric, dacă ai suflet pentru a simți contrastul dintre dimensiunea spirituală a locului și suferințele acute ale edificiului. Biserica de la Pătrăuți duce în spate mai bine de 500 de ani de istorie. După cum fiecare om știe, timpul material (kronosul) consumă tot ceea ce îi iese în cale. Urmele luptei cu istoria rămân ca niște răni cicatrizate ce se pot redeschide în orice moment.

Într-un edificiu medieval, galeriile săpate de șoareci, cuiburile de păsări, găurile lăsate de ciocănitori și gudronul liliecilor sunt ele însele monumente istorice, lăsate moștenire din generație în generație.  Infiltrațiile apei au construit de-a lungul anilor, în pereții groși ai zidurilor antice adevărate caverne locuite de insecte și formațiuni microbiologice.

Dacă vorbim despre o biserică pictată, cum este cazul Pătrăuțiului, fresca reacționează ca o hârtie de turnesol. Preluând din interiorul pereților umiditatea și ciupercile, fresca le expune la limita întâlnirii cu aerul, ascunzând astfel compozițiile picturale. Formațiunile microbiologice (ciupercile) ajung la suprafață  sub forma unor construcții insulare ce urmăresc și denaturează culorile. Mai tragic este cu apa. Aceasta antrenează foarte multe săruri, pe care le implantează între straturile de culoare. Odată evaporată apa, sărurile cristalizează și produc exfolieri iremediabile ale picturii.

În afara celor doi factori ce afectează pictura dinspre zid, mai sunt trei motive pentru care urmele a 500 de ani fac nelizibilă o pictură: praful, fumul și distrugerile provocate de oameni. Fresca de la Pătrăuți nu este plană, ci copie volumele pietrelor de râu din care e zidită biserica. Astfel, peretele e plin de valuri ce permit, mai ales pe zonele de cornișă, așezarea prafului ca pe un dulap. Închipuiți-vă cum ar arăta dulapul dumneavoastră după 500 de ani de praf… Dar în biserică se mai adaugă și fumul generat de cult. Focul, sub forma simbolică  a lumânării sau a cărbunelui din cădelniță are un rol important în cultul ortodox, aducând aminte de imaginea Rugului Aprins prin care Dumnezeu a vorbit lui Moise. Dar focul face fum, iar fumul se așază pe pereți. Acum ați înțeles de ce Iaromira Popovici, în articolul „Dulce Bucovină” scria despre obligativitatea unei restaurări la Pătrăuți. Cei 500 de ani de istorie ocultaseră complet mesajul iconografic.

titi gheorghiu
„Între Pământ și Cer”. Ulei pe pânză. Pictor: Titi Gheorghiu (New York)

Trebuie spus, că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române rânduise la Suceava un ierarh care înțelege pericolele la care este expus un monument istoric. Nu de puține ori l-am văzut pe părintele arhiepiscop intervenind de urgență și salvând o situație stringentă care ar fi periclitat un monument. Mai târziu, am aflat de la ultimul preot paroh al bisericii Sf. Nicolae de la Probota, că Înaltpreasfințitul salva edificii medievale încă din anii 1980, când funcționa ca episcop vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, la Iași.

Unul din proiectele părintelui arhiepiscop era construirea unor paraclise pe lângă bisericile împlinite cu fresce medievale, astfel încât incidența afumării și a eroziunilor accidentale  cauzate de factorul uman, să scadă.  Pe data de 14 martie 2004 a fost sfințit locul bisericii de lemn de la Pătrăuți 2. Avea să fie ctitoria Înaltpreasfințitului, asemenea celorlalte paraclise din lemn construite pe lângă fiecare monument istoric din Arhiepiscopie. Implicarea parohiei era însă naturală și obligatorie. Personal, am văzut în oportunitatea de a construi o biserică în parohia mea, posibilitatea de a-mi adăuga în CV o piesă grea: construcția unei biserici. Aceasta ar fi trebuit să ajute în momentul mult-așteptatului transfer. Aveam să muncesc pe acest șantier cum nu am mai muncit în întreaga mea viață.  Naveta mea nu se mai realiza în triunghi. Două zile pe săptămână eram la Câmpulung, cinci la Pătrăuți.

Lucrările au fost coordonate de patru oameni din comuna Vicovul de Sus. Crescuți în mijlocul pădurilor Bucovinei, cei patru se simțeau în elementul lor în curtea casei parohiale de la Pătrăuți, curte pe care Înaltpreasfințitul o umpluse cu material lemnos . Era o bucurie să-i vezi pe vicoveni gândind și modelând lemnul în formă de spațiu sacru. Fiecare etapă era discutată și hotărâtă într-un sfat de șantier ce se întrunea aproape zilnic în jurul Părintelui Arhiepiscop. Cei patru maeștri ai lemnului erau oamenii săi. Împreună construiseră căminele de bătrâni ce sunt presărate pe tot cuprinsul Județului Suceava și împreună vor construi în anii următori zeci de case pentru sinistrații din diferite părți ale României.

Mare mirare a fost pentru oamenii satului să-l vadă muncind pe șantier pe însuși Arhiepiscopul Sucevei. Ei nu știau că acest tip de implicare se repeta și în alte localități aflate în nevoie. Intrigați, oamenii au căutat să își explice situația pornind de la realitățile lor personale. Astfel, actul de ctitorie al episcopului nu a fost perceput ca un dar părintesc oferit unei comunități bisericești, ci ca un ajutor interesat dat noului preot de la Pătrăuți 2.

Am avut surpriza ca în anul 2006, participând la slujba de înmormântare a unei bătrâne din sat, eveniment la care fuseseră invitați și doi preoți din oraș, să fiu întrebat de unul dintre preoți: „Ia spune drept, părinte: Ești sau nu ești nepotul părintelui Arhiepiscop?”  Atunci când diferența dintre realitate și bârfă frizează limita absurdului, a răspunde la o asemenea întrebare nu este un lucru simplu. Pe de altă parte, lipsa unui răspuns ar fi fost interpretată ca o confirmare a enunțului din întrebare. Trebuia să răspund imediat.

Tocmai ieșeam pe poarta casei bătrânei adormite întru așteptarea Învierii. Ne aflam în cel mai înalt punct al parohiei mele. De acolo se pot vedea biserica și casele oamenilor ce locuiesc pe aria geografică orânduită. Am hotărât să înlocuiesc răspunsul cu o descriere geografică a parohiei mele. Drept în fața noastră se întindea ghetoul comunității de rromi: 450 de case, construite pe suprafețe de pământ cuprinse între 100 și 300 de metri pătrați. Datorită înghesuielii, de la distanță, acoperișurile din tablă par că se unesc unul cu altul, creând senzația unui spațiu artificial și de neînțeles. În partea dreaptă a drumului pe care se desfășura cortegiul funerar, răsfirate printre grădini și pâraie, 150 de case locuite de români. Din acel punct am putut indica inclusiv cele două case de adunare neoprotestante aflate pe teritoriul parohiei. Instant, am citit pe fețele celor doi colegi că găsisem răspunsul ideal. Preoții, tată și fiu, erau capabili să înțeleagă foarte ușor calitatea economică a unei parohii. Răspunsul la întrebarea ce mi-o adresase părintele-tată a fost dat de părintele-fiu: „Am spus eu! Dacă era nepotul Înalpreasfințitului era preot la Sfântul Dumitru și nu la Pătrăuți 2.”

Mulțumit că am reușit să infirm un neadevăr am solicitat imperativ să aflu care era sursa acestei bârfe. Părinții au chemat atunci pe fiul repausatei, care a confirmat că știe acest lucru de la mama sa, căreia îi spuseseră oamenii din sat. Astăzi, după 12 ani de pastorație în aceeași comunitate, pot să afirm faptul că mecanismele psihologiei comunitare sunt pentru mine, în continuare, o mare taină.    

 

8. „Lăsați-l în pace și bucurați-vă că a venit în sat un popă gospodar!”

Economia românească este afectată profund de lipsa culturii antreprenoriale și de lipsa forței de muncă specializate. Prin urmare, un număr mare de cetățeni activi, unii dintre ei posesori ai unor resurse financiare rezonabile se află într-o permanentă căutare a unui obiect de activitate care să le asigure un venit. Din păcate, lipsa culturii antreprenoriale îi face pe cei amintiți să copieze obiecte de activitate despre care au auzit că ar funcționa. Teoretic, investiția într-o afacere pe care nu o cunoști are toate șansele să eșueze. Dar unde este omul care să accepte a nu se implica în ceva ce e descris atât de frumos încât pare un pont sigur? Eu sunt unul dintre cei ce am învățat pe cont propriu că teoria antreprenorială se împlinește foarte des în practică.

În iarna anului 2003/2004 am înființat în casa parohială de la Pătrăuți o plantație de ciuperci Pleurotus. Da, este aceeași iarnă în care făceam naveta la Câmpulung Moldovenesc. Dezvoltasem o obsesie să demonstrez că pot echilibra bugetul familiei mele, că odată intrat în câmpul muncii pot să câștig acei bani care să îmi asigure un trai independent de renta primită de la părinți. Banii din salariul de profesor îi duceam pe toți la Protopopiat pentru a plăti taxele aferente salariului ce ar fi trebuit să îl câștig la altar. Banii din vânzarea ciupercilor ar fi trebuit să înlocuiască venitul aproape inexistent al altarului.

Să nu credeți că am făcut acest lucru singur. Pentru ciupercărie m-am asociat cu un om din Rădăuți, care știa câte ceva despre acest domeniu și care pe mine m-a convins că știe suficient de multe încât să „dăm lovitura” împreună. Aveam în casa parohială de la Pătrăuți două camere care erau folosite ocazional pentru praznice. Am dus mesele și băncile în șura grajdului și am umplut camerele cu rafturi de lemn pe care am instalat saci cu compost fecundat. Lumina, umiditatea, căldura (din aer și cea din sac) și calitatea aerului, cei cinci factori ce trebuie ținuți în parametri optimi pentru buna dezvoltare a ciupercilor erau noile noastre obsesii. Până la urmă, ciorchinii cu ciuperci au ieșit unul câte unul din saci. Am mâncat ciuperci făcute de mine… dar nu mi-am scos banii investiți în plantație.Dinu si ciupercile

Am câștigat însă experiență. Atât eu, dar mai ales omul ce conducea ciupercăria. Dânsul a locuit toată iarna la Pătrăuți. Cumva eram bucuros de faptul că era cineva care să suplinească lipsa mea atunci când eram la Rădăuți sau la Câmpulung. Asociatul meu a ajuns însă în scurtă vreme la disperare. Gospodarii din sat nu îl deranjau, căci aceștia se întâlneau cu mine la biserică. Țiganii însă, auzind că a venit un preot nou au năvălit peste el, fiecare cu povestea lui, care se termina implacabil cu cerșitul a câțiva „păstrăvi”. Acesta este numele popular al ciupercii Pleurotus. În scurtă vreme se dusese vestea că în casa parohială este o păstrăvărie. Supărat de problemele ce i le aducea viețuirea în casa parohială, într-o zi, omul meu a explodat: „Toată viața am vorbit de rău pe preoți și am zis că duc o viață ușoară. O să spun la toată lumea ce înseamnă să fii preot!”

Întreprinderea noastră nu s-a oprit până prin februarie. Fierbeam apa pentru sterilizarea compostului într-un butoi de tablă instalat în mijlocul curții, ceea ce a atras atenția tuturor. Retrași la gura sobei, oamenii bârfeau curiozitatea satului: adică pe noul popă. Unii erau supărați pentru că desființasem încăperile din casa parohială utilizate anterior pentru praznice. Alții erau intrigați de eforturile noastre de a fierbe apa pe frig, înconjurați de zăpadă. Conjurat să își dea cu părerea, un bătrân le-a spus: „Lăsați-l în pace și bucurați-vă că a venit în sat un popă gospodar!”

6.„Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!”

patrauti ext
„În curtea bisericii”. Foto Petru Palamar 

Orice părinte trăiește teamă cu privire la incluziunea socială a copilului său. În mod evident, în țara oamenilor cu diplome din carton, această temere e o prezență constantă. Și cred că ar fi o anormalitate să nu te agiți atunci când auzi de mai multe ori pe zi istorii despre tineri ce au terminat unul sau două programe de licență, pentru ca apoi să intre complet deprofesionalizați într-o piață a muncii ce nu avea nevoie de cunoștințele acumulate prin studiile de la facultate.

Mi-am înțeles tatăl atunci când a început să facă presiuni ca eu să întrerup Facultatea de Filosofie, pentru a intra în câmpul muncii. Nu am avut argumente suficient de puternice privitor la necesitatea completării studiilor teologice cu ajutorul celor filosofice. Ultimul argument la care am apelat se referea la un asistent universitar de la Filosofie ce studia acum teologie pentru a-și completa studiile, așa cum doream și eu, dar din direcția inversă. Experiența colegului nu a reușit decât să declanșeze în tatăl meu o sinceră milă pentru acel om ce s-a lămurit cu filosofia, iar acum încerca să își găsească un drum mai bun în viață. Am renunțat să mai lupt și mi-am căutat de lucru.

Nu s-a pus niciodată problema banilor. Părinții îmi asiguraseră încă din liceu o rentă care a crescut atunci când am început facultatea și care s-a dublat după ce m-am căsătorit, prin aportul părinților soției. Această rentă ne-a permis să economisim, să facem mici invesiții, să călătorim, iar mai apoi să susținem studiile mele doctorale și activitatea de la Pătrăuți. Niciodată nu s-a pus problema să ni se retragă sprijinul financiar. Mi s-a atras atenția însă că sunt în pericolul de a deveni un „closet de cunoștințe” ce nu îmi vor folosi la nimic în cazul în care nu voi reuși să mă integrez social.

În vara anului 2003 am susținut împreună cu Anca examenul de titularizare în învățământ. Mai apoi, Arhiepiscopul Sucevei a hotărât să fiu numit paroh la Pătrăuți 2. Împlinindu-se drumurile spre preoție am abandonat ideea de a profesa în învățământ. Prin urmare, nu m-am prezentat atunci când ni s-a cerut să modificăm cererile cu opțiuni titularizabile, conform unor noi coduri numerice. A fost prima distribuire computerizată a candidaților.

Când s-a finalizat procesul de repartiție electronică, Surpriză! Deși renunțasem de a mai completa dosarul, figuram ca profesor titular la Școala Specială din Câmpulung Moldovenesc. În sistemul de învățământ românesc, unii profesori se luptă o viață întreagă pentru o titularizare, iar eu o primisem chiar dacă nu o mai doream. Părintele inspector, care știa despre opțiunea mea de a nu-mi actualiza dosarul, a verificat mirat listele și apoi m-a sunat: „Ești titular. Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!”

Mi-a fost frică să abandonez a doua oară opțiunea pentru învățământ. De data aceasta însă, reacția părinților a fost inversă: „Voi știți ce înseamnă o navetă Rădăuți-Pătrăuți-Câmpulung?” În mod evident, nu știam, dar nici nu doream să renunțăm la posibilitatea de a afla acest lucru.  Degeaba am adus argumente privitor la unii oameni ce făceau navete mai complicate, opțiunea socrului meu era de neclintit: „Da, există oameni care sunt nevoiți să facă o asemenea navetă, dar nu copiii mei!”. Așa cum deja se știe, nu am ascultat. În toamna aceea m-am prezentat la postul din Câmpulung Moldovenesc.

(va urma)

5. „Eşti un mincinos, părinte!”

Eram instalat la Pătrăuţi şi mă resemnasem cu gândul că „mişcările de trupe” vor fi în anii următori şi nu în acel an. De altfel, dinspre curia arhiepiscopală mi se transmisese, ca încurajare: „Măcar la Pătrăuţi ai asfalt, iar casa parohială a fost renovată de preotul anterior.” Vestea despre cei doi pereţi tencuiţi dăduse de înţeles „celor de sus” că eu beneficiam de un imobil adus la standarde moderne. Pe lângă „restaurarea” casei, ar fi trebuit să mă bucur şi pentru faptul că biserica monument căpătase în anul 1999 o învelitoare nouă, adică şi acolo problemele erau rezolvate.

Preotul de la Pătrăuţi 1, fost preot la Pătrăuţi 2 între anii 1997 şi 2001 îmi aducea aminte de câte ori mă vedea despre succesul schimbării acoperişului din şindrilă şi despre promisiunile pe care le smulsese la recepţie, în urma unei eroice rezistenţe la semnătură, privitor la restaurarea clopotniţei şi a porţilor dinspre grădină.

Poate că dacă nu mi s-ar fi povestit atât de des despre glorioasa restaurare din 1999 nu aş fi simţit acea culpă atunci când ciocănitoarele au atacat acoperişul bisericii monument. Trei găuri cât pumnul erau formate în coiful turlei, iar păsările nu dădeau semne de odihnă. Îmi aduc aminte că în acea perioadă, televiziunea naţională a filmat la Pătrăuţi un documentar cu actori. Se aflase că în jurul bisericii ar fi fost un spital pentru răniţii din războaiele lui Ştefan cel Mare şi se dorea reconstituirea atmosferei. Vedeta documentarului a fost însă ciocănitoarea de pe coiful bisericii. Eu eram singurul stresat de efectele curăţeniei făcute de pasăre între larvele ascunse sub draniţă. Toţi ceilalţi erau de-a dreptul încântaţi de pitorescul situaţiei şi de imaginile ce le prelevau.

patrauti 1_resize
Biserica Sfintei Cruci. Pătrăuți. Fotografie Petru Palamar

Aşa nu se mai putea. Trebuia să fac ceva. Dacă nu reușeam să alung ciocănitoarea era impetuos necesar ca să mă disculp de urmările ce le prevedeam. Biserica era totuși gestiunea mea, deși nimeni nu mă lămurise care erau obligațiile mele față de monumentul înscris în lista Patrimoniului Mondial.

Am încercat să găsesc un răspuns la reprezentantul local al Ministerului Culturii. În orașul Suceava, pe strada Mihai Viteazul, la parterul clădirii Federalcoop funcționa Direcția de Cultură a județului. Directorul din acea perioadă avea cabinetul la capătul unui hol lung, ultima încăpere pe partea stângă. I-am povestit istoria cu ciocănitoarea și l-am întrebat ce este de făcut. Dumnealui a hotărât să cerem sfatul persoanei responsabile din cadrul instituției. Nu îmi amintesc cine mai era în birou, dar sigur mai intraseră una sau două persoane. Se vede că „persoana responsabilă” fusese pusă la curent cu problema mea de către cel ce mersese să o cheme. A intrat val-vârtej în cabinetul directorului și a strigat:

„Ești un mincinos, părinte. Dranița de la Pătrăuți e tratată. Dacă ciocănitoarea ar mușca dintrânsa, ar cădea pe loc, moartă!”

M-am lipit de scaun. Uitasem complet de ciocănitoare și de draniță. În mintea mea se derula discuția avută cu câteva săptămâni în urmă cu directorul liceului Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuți, și sentințele rostite atunci despre atitudinea oamenilor față de preot. M-am regăsit cu greu. Trebuia să îmi apăr istoria, mai mult chiar decât onoarea, despre care socoteam încă din adolescență că nu se apără clamând-o, ci demonstrând-o faptic. Prin urmare am spus:

„Poate că sunt mincinos, dar la Pătrăuți, ciocănitorile devastează acoperișul.” Am căutat cu privirea un sprijin în persoana directorului instituției, și am primit susținerea de care aveam nevoie în acel moment. Mi-a cerut să fac o hârtie oficială privitoare la această situație și să înregistrez documentul la secretariat. Mi-a dat de înțeles că nu crede într-o rezolvare a problemei, dar măcar nu se va spune că am preluat o gestiune cu învelitoare nouă și intactă.

Nici până astăzi, problema acoperișului de la Pătrăuți nu este rezolvată. Se pare că lucrarea din 1999 este încă în garanție și toate încercările oficiale ce au urmat în anii următori, încercări însumate într-un dosar gros de procese verbale, adrese, teme de proiectare și articole de presă nu au avut nici un efect asupra sistemului care supervizează cu mare grijă, din umbră, monumentul.

(va urma)

4. Părinte, acesta e cel mai frumos Constantin pe care l-am văzut vreodată

Închipuiţi-vă curtea descrisă în revista Dilema, dar fără gâşte sau alte animale. O bătătură pustie, mărginită spre nord de un grajd din lemn, spre est de două coteţe, iar spre sud de casa parohială, construită pe la 1860 din banii Fondului Forestier Bisericesc. Timpul şi nepăsarea îşi puseseră amprenta asupra fiecărei construcţii în parte. Doar casa parohială beneficiase de o tencuială executată pe faţada principală, în anul 2002.

Interiorul casei era o oglindă fidelă a exteriorului. Peretelui băii, zidit direct pe pardoseala din lemn a bucătăriei părea că se prăbuşeşte peste cel ce ar fi cutezat să se apropie de soba din cărămidă vopsită. Din cele şapte încăperi ale casei, doar patru fuseseră folosite de familia preotului. Celelalte purtau încă urmele depozitării nucilor, cartofilor şi merelor. Neîntreţinute, şi încă originale, geamurile casei erau bătute în cuie şi chituite. O soluţie împotriva curentului provocat de libera circulaţie a aerului, dar în nici un caz o garanţie în vederea unui locuit sănătos. Salonul principal al casei, transformat în unic dormitor încălzibil, avea un perete complet igrasiat. Cuvintele părintelui consilier îmi răsunau în urechi:

„Te duci la Pătrăuţi şi găseşti soluţii pentru cazarea pictorilor restauratori.”

Concluzia mea era unică: Era imposibil să îi cazez acolo. Paturi nu, o singură sobă funcţională, igrasie… ce mi-am spus: „O să vorbesc duminică oamenilor în biserică. Vor găsi ei o soluţie.”

O soluţie s-a găsit. Din păcate, nu una care să mă excludă sau să mă implice minim: Am fost însărcinat pentru a doua oară să găsesc o soluţie.

În acea săptămână am văruit toată casa, cu ajutorul unui zugrav de la Rădăuţi; am adus paturi şi saltele din inventarul casat al Spitalului din Rădăuţi; am reparat şi reconstruit sobele defecte, cu ajutorul unui sobar din Pătrăuţi. Câteva femei din sat au adus nişte pături şi nişte lenjerii. Atunci când a venit pictorul restaurator am avut posibilitatea de a-i oferi o încăpere decentă.

Scriind aceste rânduri, îmi dau seama că s-au împlinit deja doisprezece ani de când l-am întâlnit pe cel desemnat să se ocupe de fresca bisericii monument. Nu aş putea spune că am avut o colaborare lipsită de situaţii tensionate. Privind înapoi, îmi dau seama că parte din aceste situaţii tensionate au fost generate de prejudecăţile cu care venise în Pătrăuţi. Pentru dânsul, eu eram un tânăr preot de ţară, dintr-o comună plină de ţigani, incapabil de a înţelege nevoile unui monument istoric, şi în mod evident, fără capacitatea de a corija acest neajuns. Pentru mine, el era un personaj ce urma să fie bine plătit în urma restaurării bisericii şi nu înţelegeam de ce ar fi necesar ca eu, să susţin prin efortul propriu sau al parohiei cheltuielile logistice ale restaurării: schelă, cazare, mâncare, lemne de foc, curent electric, gaz etc.

Privitor la contribuţia mea, în toamna anului 2003 nu s-au discutat decât lucruri principiale referitor la şantierul din 2004. Restaurarea Tabloului Votiv şi a Cavalcadei s-a făcut cu ajutorul unei schele metalice împrumutate de restaurator de pe un alt şantier. Din anul 2004, avea însă să mă salveze Înaltpreasfinţitul Pimen, care cunoaşte foarte bine dimensiunea Parohiei Pătrăuţi 2 şi a dăruit materialul lemnos pentru schelă.

Dintre toate campaniile de restaurare, cea din 2003 mi s-a întipărit cel mai bine în minte. Poate pentru că a fost cea mai scurtă, poate pentru că pictorul restaurator a lucrat singur, sau poate pentru că acei metri pătraţi de frescă limpeziţi atunci mi-au schimbat în anii următori percepţia asupra rostului meu la Pătrăuţi.

Îmi aduc aminte că locuiam împreună cu Anca în dormitorul-salon, iar restauratorului i-am oferit camera dinspre sud-estul casei. Era toamnă târziu şi făceam deja focul. Construită din piatră, biserica degajă până la Crăciun căldura înmagazinată în timpul verii, făcând astfel posibilă intervenţia de curăţare, chiar şi în lunile de toamnă târzie.

Dintr-o curiozitate practică, îmi făceam drum, destul de des, prin biserică. Incitat la început, datorită gradului mare de opacitate al pereţilor, restauratorul era din ce în ce mai fascinat de culorile şi dinamica ce se releva pe peretele de vest al pronaosului, în scena „Cavalcada Sfintei Cruci”. Când a trecut la Tabloul Votiv şi a curăţat chipul Împăratului Constantin a spus: „Părinte, acesta e cel mai frumos Constantin pe care l-am văzut vreodată.” Opinia dânsului a fost confirmată în anul 2009, la Conferința susținută de istoricul Emil Dragnev la Tesalonic. Proiectarea imaginii de la Pătrăuți a stârnit rumoare între specialiştii prezenţi. Sala a murmurat: „Constantinopoli”. Un calificativ mai mare pentru arta de tradiție bizantină nu există. Nu îşi închipuiau că în nordul României, într-o biserică zidită la 34 de ani de la Căderea Constantinopolului putea să existe pictură legată stilistic de cel mai elevat curent artistic din timpul dinastiei Paleologilor. DSC_4742_resize

Da, Pătrăuții păstrează singura pictură bizantină din Moldova. Perspectiva de relaționare, tehnică măreață a artei bizantine, poate fi studiată științific la Pătrăuți. Dar ceea ce este cel mai important vine din faptul că această perspectivă de relaționare chiar funcționează și afectează pozitiv pe oricine se expune picturii Pătrăuțiului. Aici nu intri ca să privești, ci ca să fii privit!

(va urma)

 

3. Părinte protopop … vom fi cu toţii la „cei fără de Cruce”

Studiile teologice din România au un curriculum construit pe baza listei de materii hotărâte de Mitropolitul Veniamin Costache (1768-1846) pentru seminarul său de la Socola. Asta face ca ciclul de licenţă să nu fie altceva decât o repetare a ciclului seminarial. Sigur că există diferenţe. Acestea sunt date însă de dimensiunea intelectuală şi spirituală a profesorilor şi de capacitatea pe care studenţii ar trebui să o fi obţinut prin educaţie şi interacţiune socio-culturală.

Plecat de acasă la patrusprezece ani, am trecut între anii 1993 şi 2002 prin ambele cicluri ale învăţământului teologic, mai întâi la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, iar mai apoi la Iaşi. Astăzi, mă fericesc pentru că am reuşit să depăşesc tentaţia de a specula facultatea cu ajutorul bagajului de cunoştinţe acumulat anterior. Am fost un apărător al teoriei că facultatea este şansa unui teolog de a-şi confirma critic informaţiile acumulate prin memorare în timpul seminarului. Am întâlnit la Iaşi profesori care ne-au susţinut în această direcţie.

Există însă o realitate pe care numai un fost seminarist o poate înţelege. Pe lângă bagajul de informaţii memorate, noi am plecat de acolo cu un bagaj de evenimente formatoare ce le-am primit prin canalul afectiv. Acestea fac astăzi parte din noi şi ne vor înrâuri, unele doar pe pământ, dar altele în veşnicie.

Un asemenea eveniment formator, trăit la vârsta de şaisprezece ani a fost lecţia cu „Predica pentru instalarea în parohie”. Închipuiţi-vă ce trăiri poate să declanşeze în sufletul unui adolescent problematizarea instalării în prima parohie. Ni se spusese că relaţia dintre preot şi comunitatea parohială este de tip marital; că responsabilitatea preotului faţă de comunitatea parohială e identică responsabilităţii faţă de familia sa…. Nu-i lucru uşor. Ţin minte şi astăzi conţinutul predicii ce am scris-o atunci, la şaisprezece ani. Aceste amintiri au fost prezente mai mult decât oricând în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci a anului 2003, momentul instalării mele ca preot în Biserica din Pătrăuţi.

Din păcate însă, acea zi nu a fost o sărbătoare. Am plecat de la Rădăuţi gândindu-mă la promisiunea ce îmi fusese transmisă dinspre birourile curiei arhiepiscopale: „Mergi întâi la Pătrăuţi, iar mai apoi o să facem mişcări de trupe”. Chiar dacă sunt născut în zodia Gemenilor, nu m-am simţit bine niciodată în situaţii duplicitare. Îmi răsunau în urechi concluziile educaţiei seminariale: „Relaţia dintre preot şi parohia sa e de tip marital…” Cum adică să fii instalat într-o parohie, ştiind că peste câteva luni vei pleca de acolo?

Am ajuns la biserică înainte de opt. Pălimarul aşezase câteva ţoale de cordele pe cele două bănci ce erau montate în iarbă, pe latura de vest a bisericii. Îmi venea să mă aşez pe acele ţoale şi să aştept acolo deznodământul zile. De data aceasta nu se putea. În jur de 50 de oameni veniseră să cunoască noul preot, şi acela eram eu. Am intrat, cu inima mică, în biserică.

Cunoscând că nu va fi slujbă mare, părintele protopop îşi programase în aceeaşi dimineaţă o vizită la Cajvana, şi prin urmare m-a informat că va ţine predica pentru instalare după Evanghelie, lăsându-mă mai apoi să slujesc singur.

M-a relaxat împreună-slujirea cu părintele protopop. Are o vârstă apropiată de vârsta tatălui meu şi de multe ori, mai ales în anii ce au urmat am proiectat asupra dânsului sentimente filiale. Tema duminicii, la doar câteva zile după hramul Înălţării Sfintei Cruci, era asemenea hramului: „Duminică după Înălţarea Sfintei Cruci”. În comuna Pătrăuţi, ortodocşii reprezintă 30 la sută din populaţie, iar pe teritoriul geografic al Parohiei Pătrăuţi 2, ortodocşii sunt doar 8 la sută, restul pătrăucenilor fiind creştini neoprotestanţi, prin urmare iconoclaşti. Era imposibil ca părintele protopop să nu vorbească despre simbolul Crucii şi despre rostul acestuia în viaţa credincioşilor. În mod evident, predica s-a terminat cu un îndemn la păstrarea credinţei ortodoxe, asemenea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în a cărui biserică ne aflam. Până aici, slujba a decurs conform schiţei din Seminar. Când părintele a finalizat cuvântul său, creştinii din biserică au simţit însă nevoia să vorbească, şi în acest fel şi-au pus amprenta decisiv asupra evenimentului. Din gesturile pe care le făceau oamenii, am înţeles că erau mai mulţi care ar fi dorit să vorbească. Eu trebuia însă să rostesc acum cuvântul meu, cel pregătit încă de la şaisprezece ani. S-a distins între credincioşi o doamnă ce se afla în absida de nord a naosului. Se vedea că este o persoană cu autoritate în comunitate. Mai târziu am aflat că era soţia secretarului primăriei şi fusese o viaţă întreagă învăţătoare în sat. Nu a spus decât atât:

„Părinte protopop, îi urăm părintelui Gabriel „Bun venit!” în satul nostru, şi dorim să vă spunem că dacă ne mai schimbaţi preoţii atât de des, la următoarea instalare vom fi cu toţii la cei fără de Cruce.”

Nu îmi venea să cred ochilor şi urechilor. Bolta de piatră parcă se năruia. Nimeni nu îmi vorbise în seminar despre credincioşi care dau replică la predică. Fusesem dus de mic la biserică şi asistasem la mii de slujbe. Aşa ceva nu numai că nu văzusem dar nici nu auzisem! Şi acum, urma ca eu să vorbesc! Nu îmi mai aduc aminte nimic din ce am vorbit atunci, dar sigur nu din discursul pregătit cu opt ani înainte.

După cuvântul meu, părintele protopop i-a rugat pe oameni să fie îngăduitori cu mine, întrucât e prima Liturghie ce o slujesc singur, iar apoi s-a retras. Mereu m-am întrebat dacă a ajuns la timp la Cajvana. Odată cu dânsul au ieşit din biserică acele persoane care dăduseră semne că ar dori să se înscrie la cuvânt. Am aflat mai apoi că l-au oprit pe părinte în faţa bisericii şi au dezbătut acolo trei probleme ale satului: Cu doi ani în urmă, primul preot al Parohiei Pătrăuţi 2 schimbase fără justificare pălimarul bisericii, iar cu un an în urmă preotul ce tocmai plecase schimbase dascălul. Parte dintre oameni doreau reîntoarcerea celor doi în poziţia socială ocupată anterior. Părintele le-a spus oamenilor că aceasta ţine de noul preot, proaspăt instalat. A treia problemă nu mă privea direct. Era vorba despre preotul de la Parohia Pătrăuţi 1, pe care oamenii nu îl mai doreau în sat. Părintele protopop le-a spus oamenilor că va transmite doleanţele la Arhiepiscopie. Oamenii au aşteptat vre-o trei ani un răspuns şi apoi au închis singuri biserica Cuvioasa Parascheva şi au alungat preotul. Din păcate, nu era primul gest de acest gen în istoria ultimilor 50 de ani, în comună.

Întorcându-ne la slujba de instalare, numai eu ştiu cum am terminat-o. Cele peste patru săptămâni de practică zilnică săvârşită în biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Bogdana şi-au făcut în acea zi „toţi banii”.

Masa de prânz am servit-o la Rădăuţi, împreună cu familia soţiei mele, care fusese martoră a instalării de la Pătrăuţi. Liniştea apăsătoare nu era tulburată decât de frânturile de melodii pop fredonate de cumnatul meu adolescent. Parcă îl aud şi acum pe socrul meu, în momentul în care s-a decis să spargă tăcerea:

„Se vede treaba că nu ai să poţi pleca prea repede de la Pătrăuţi.”

patrauti.jpg
În biserica lui Ștefan cel Mare, prima parte a anului 2004. Fotografie Dragoș Lumpan.

 

(va urma)

2. „Ai grijă, Dinule…”

Câteva zile mai târziu, în cabinetul directorului Colegiului „Eudoxiu  Hurmuzachi” din Rădăuți.

Puțini erau oamenii cu care mă puteam sfătui în județul Suceava. Eram un simplu absolvent de teologie, student în anul al treilea la filozofie, ajuns printr-o succesiune de împrejurări necontrolabile paroh la Pătrăuți 2. Directorul reputatului liceu rădăuțean îmi era rudă prin alianță și îmi urmărea de ceva vreme evoluția intelectuală, nefiindu-i indiferentă integrarea mea socială. Auzise despre numirea mea în parohie și nu era deloc încântat.

Patrauti 24 IX 1925
Pătrăuți 1925. Pe deal, Biserica lui Ștefan cel Mare.

A început să îmi povestească despre atitudinea oamenilor față de preot și despre diferențele esențiale în această atitudine între comunele și orașele din depresiunea Rădăuțiului și zona post-industrială a orașului Suceava. Îmi răsună și acum în urechi cuvintele dânsului: „Ai grijă Dinule, în zona Rădăuțiului, oamenii nici nu trec prin fața preotului, în vreme ce în zona Sucevei preoții sunt înjurați pe stradă.”

Explicația ce o dădea acestui fenomen era legată de post-industrializare. Satele limitrofe Sucevei ar fi fost vidate, în anii 1960, de intelighenție prin migrarea la oraș. Ele ar fi fost locuite acum, din punctul lui de vedere, de foști muncitori, care îndoctrinați împotriva preoților în fabricile capitalei de județ, s-au întors după 1989 în sat. Reveniți la ocupațiile părinților lor, aceștia ar fi adus în comunitățile rurale limitrofe orașului ura față de preoți, ură ce fusese cultivată ani la rând în ședințele sindicale și de partid. Ce să vă spun?… unchiul știa despre ce vorbea, atunci când amintea de propaganda comunistă. În tinerețe lucrase în echipa centrală a Uniunii Tineretului Comunist.

În acest punct al discuției, între noi apăruse deja o stare de tensiune ce nu permitea continuarea dialogului. Nu putea accepta faptul că nu am puterea să schimb repartiția primită, iar eu nu vedeam ce aș putea face în acel moment pentru o asemenea schimbare. Ca să îl liniștesc, l-am lăsat să înțeleagă că o să mă interesez și o să fiu atent, în vederea unui viitor transfer.

Ca ultim argument, uncheșul îmi întinde numărul curent al revistei Dilema. Îl zărisem când am intrat în cabinet, așezat deoparte pe biroul său. Văzusem că revista era deschisă la o pagină intermediară, dar nu mă gândisem că mă privea în vre-un fel acest lucru.

Sub titlul „Dulce Bucovină”, la pagina a optsprezecea a numărului 544, Iaromira Popovici relata experiențele unei recente călătorii prin județul Suceava. Întâmplător sau nu, autoarea ajunsese cu câteva zile înaintea mea, la Pătrăuți:

„Majoritatea monumentelor religioase sunt  îngrijite și instituționalizate. Singura excepție o constituie Pătrăuți-ul. Trecută pe picior de egalitate cu celelalte în broșurile turistice, biserica monument Pătrăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare însuși, te așteaptă neprimitoare și închisă. Un băiat rom ce adastă prin curtea bisericii se oferă să se ducă până la coana preoteasă, peste drum, să-ți aducă cheia. Se întoarce, fără cheie, și cu vestea că preoteasa vine imediat ce se îmbracă, și te roagă să îl răsplătești pentru efort. După care urmează așteptarea, printre bălăriile din curte. Nu vine nimeni, decât, după un timp, un autobuz mare și roșu care oprește chiar lângă biserică. Ne luăm inima în dinți și ne ducem singuri până la casa parohială, de altfel foarte aproape. Ne deschide o tânără cu păr blond, ochi albaștri, chip rumen, un soi de Ileană Cosânzeană locală, în colanți și pulover. Nimeni alta decât coana preoteasă. Aflăm că nu a venit cu cheia, deși băiatul i-a spus, pentru că e vorba de un minirăzboi local între părinte și romii care-i taxează, cu orice ocazie, pe o turiștii naivi. Și atunci cum se poate pătrunde în biserică? Rămâne un mister.

Preoteasa ne deschide edificiul și ne arată frescele, câte s-au păstrat (biserica trebuie restaurată), masa lui Ștefan și clopotul despre  care se spune că alungă grindina. Aflăm că pliantul despre biserică, singurul de vânzare, în trei limbi străine, preotul și preoteasa l-au scos din banii lor de mașină. Ne invită în gospodăria lor, unde, într-o curte stearpă și plină de orătănii, îl cunoaștem și pe părinte: replica masculină, mai masivă, a preotesei.  Au un copil de câteva luni, o fetiță pe care o scot afară, și care, veșnic zâmbitoare și cu aceeași ochi albaștri, seamănă cu maturul prunc Iisus din tablourile renascentiste. Tânărul cuplu  e într-o situație critică: când, în sfârșit, a venit de la București  un expert pentru restaurarea bisericii, preotul și preoteasa nu au fost acasă, erau cu copilul în Suceava, la medicul de familie. Expertul a așteptat două ore și a plecat cu o falcă-n cer și cu una în pământ. Părintele se teme să nu fie schimbat, deși e parohie săracă, cu multe văduve și mulți romi, el s-a obișnuit aici.”

(va urma)

1. Părintele nu avea trompetă…

Totul a început în toamna anului 2003.

Oxidate în lunile de vară, frunzele pădurii ce domină din înălțime șoseaua principală a comunei Pătrăuți împânzeau cu culorile lor pastelate valea Pătrăucencei. Îmi permiseseră, în sfârșit, să vizitez pentru prima dată parohia pentru care fusesem hirotonit.

O lumină caldă învăluia platoul înalt al bisericii lui Ștefan. Condus fiind de preotul ce îmi preda gestiunea, am înconjurat curtea bisericii, dinspre nord spre sud. Acolo creșteau doi peri falnici, despre a căror calități preotul dorea să îmi vorbească. Numai la pere nu îmi stătea mie gândul atunci. Stresul meu era inventarul bisericii monument istoric: cărți, icoane, obiecte liturgice de care aveam să răspund din acel moment. Credeți-mă că nu e lucru ușor să preiei fără greșeală un inventar parohial.

Parcurgerea cărării de sub peri a avut însă surpriza ei frumoasă: atunci am văzut pentru prima dată masa din piatră. O lespede circulară cu margini neregulate, montată peste un bolovan masiv ce fusese înnobilat, în urma unei ciopliri rudimentare, cu calitatea de picior. De jur împrejur, ca niște scăunele, un șirag circular de bolovani mici.

Deodată, grijile inventarului nefinalizat au fost alungate de atmosfera brâncușiană ce o produsese vizionarea ansamblului lapidar asupra bagajului meu axiologic. Remarcând reacția mea, preotul s-a grăbit să termine para aurie din care mușca, și mi-a adus la cunoștință legenda modernă ce circulă în jurul acestei mese: E punctul de inspirație a lui Constantin Brâncuși, imaginea ce a generat Masa Tăcerii de la Târgul Jiu. Cercetările mele ulterioare nu au putut confirma științific această legendă. Am observat însă că ea circulă destul de bine, pe baza martorilor ce susțin că Brâncuși a vizitat Pătrăuții.

Despre interiorul bisericii nu îmi mai aduc aminte decât senzația de îmbâxeală generată de întunecimea pereților, sentimentul de revoltă generat de prosoapele „nepopulare” agățate de pereți cu ajutorul unor cuie înfipte direct în frescă și sunetul apăsător al unui roi de muște ce făceau naveta între geamurile turlei și geamurile de jos ale bisericii, micile și unicele spații vitrate unde puteau să își depună ouăle. Ce zbatere a generat acest stol de muște în cotidianul săptămânii ce a urmat! Cum o să slujesc acolo Liturghia? Cum pot opri un stol compact de muște să se apropie de Potir? Am rezolvat problema mai ușor decât mă așteptam: am otrăvit sticla geamurilor cu spray de insecte. Aceasta a generat însă mari probleme pălimarului care a fost nevoit să culeagă muște moarte din toate cotloanele bisericii. În mod sigur erau multe peste o mie de muște.

A! Îmi mai aduc aminte ceva despre această primă vizită în biserică. Tocmai avusese loc o înmormântare  și preotul își tot cerea scuze, supărat,  pentru deranjul ce îl lăsase aceasta în biserică. În fapt, supărarea lui venea mai mult din situația ingrată în care fusese pus, de a fi plătit simbolic, cu o sumă mai mică decât cea oferită fiecărui membru din formația de lăutari ce participaseră la înmormântare. Mărturisindu-și nemulțumirea către un confident de-al său, acesta începuse să spună prin sat: „Ei, și părintele … e nemulțumit că a primit mai puțin decât muzicanții. Dar el nu a avut trompetă…”

A fost prima mea întâlnire cu biserica Sfânta Cruce din Pătrăuți.

patrauti
Biserica Sfintei Cruci, la 1919

 (va urma)

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑