A fost odată, cu adevărat, când popoarele, în frunte cu regele lor se încolonau în spatele vre-unui sfânt, îngrămădindu-se pe cărarea pe care acesta o deschisese către Cer. Oamenii ştiau că o cărare bătătorită este un drum sigur pe care nu poţi da greş. De asta, atunci când au găsit de cuviinţă să construiască o Ţară, creştinii de la est de Carpaţi au adus în Cetatea Sucevei moaştele Sfântului Mucenic Ioan, din oraşul de la Marea Neagră. Atunci, imediat după anul 1400, încă mai trăiau în Moldova, oameni ai căror părinţi văzuseră cum sfântul mărturisise despre Învierea lui Hristos, în ciuda torturilor la care a fost supus. Foc din Cer s-a coborât atunci peste moaştele sfântului şi oamenii au înţeles că Cerurile stau deschise deasupra.

Moldovenii şi-au construit Ţara în jurul porţilor deschise ale Cerului, avându-l ca portar pe Sfântul Ioan cel Nou. Sute de ani, la moaştele sfântului şi-au plâns necazurile şi şi-au mărturisit bucuriile. În fiecare an, de Sânzâiene, s-au aşezat frumos în urma sfintelor moaşte şi au înconjurat Cetatea. Astăzi, cunoaştem acest ritual sub numele de pelerinaj şi îl confundăm prea des cu vacanţele noastre pline de vizite la monumente istorice. Pentru Strămoşii noştri, drumul în urma / spre moaştele unui sfânt însemna drumul spre Poarta Cerului ce a fost deschisă de acel sfânt. Aceasta este salvarea noastră pe pământ: să ne agăţăm cu mâinile de Cer.

Multă lume a urmat cărarea bătătorită de Sfântul Ioan cel Nou. Noi, cei ce trăim astăzi în jurul moaştelor sfântului, ne aducem aminte despre miile de oameni care veneau din toate părţile ţării, în plină perioadă comunistă, pentru a participa la pelerinajul de Sânzâiene. În fiecare an ne întâlnim cu dragostea creştinilor maramureşeni pentru Sfântul Ioan şi vedem eforturile ce le fac aceştia pentru a se regăsi spiritual în hora sfinţilor, alături de moaştele păstrate la Suceava. Găsim însă doar în cărţi despre pelerinajul ce îl susţineau creştini din Galiţia sau Polonia, până la mijlocul secolului al XX-lea. O cortină de fier a separat atunci viaţa oamenilor de la nord şi est de Carpaţi, şi o ideologie străină a început să îi înveţe pe oameni că strămoşii lor sunt maimuţe şi că asemenea maimuţelor, nici oamenii nu au vreun viitor după moarte, prin urmare rugăciunea şi pelerinajul sunt pierdere de vreme. Atunci, la mijlocul secolului al XX-lea, mulţi oameni şi-au mărturisit credinţa asemenea Sfântului Ioan şi au fost martirizaţi. Pelerinajul dinspre Galiţia spre Suceava a fost întrerupt şi uitat. Cel puţin, aşa am crezut până ieri.1

Parcurgând drumul european dinspre Pătrăuţi spre Suceava, am avut surpriza să depăşesc un grup straniu de oameni, rânduiţi unul în spatele altuia şi călăuziţi de o Sfântă Cruce ce era purtată de primul dintre ei. Acolo unde am putut, am oprit maşina şi i-am aşteptat. Lejeritatea cu care îşi mărturiseau credinţa afişând deasupra hainelor icoane ale sfinţilor şi solemnitatea cu care purtau Crucea m-au lăsat fără cuvinte. Pe măsură ce se apropiau de mine, un fior de încântare a pus stăpânire pe simţurile mele, şi le-am strigat: „Hristos a Înviat!” Nici unul dintre ei nu a răspuns. Îi vedem cu trec prin faţa mea, unul câte unul, şi simţeam că îi pierd. Maşinile şi tirurile de pe şoseaua de centură a Sucevei claxonau, incomodate de prezenţa pietonilor. Într-un impuls de curiozitate am strigat din nou: „Unde mergeţi, fraţilor?” De data aceasta, câţiva s-au întors spre mine şi mi-au spus: „San Giovani… Suceava…” În răspunsul lor se puteau auzi clar sunete şi cuvinte ale unei limbi slave. Nu vorbeau română. Imediat, am dat drumul la o nouă întrebare: „Şi de unde sunteţi?” Prin zgomotul brutal al şoselei, în vreme ce ei deja se îndepărtau am auzit: „Cernaviţ…”.

Tare aş fi vrut să o opresc pe bătrâna gârbovă care îşi purta rucsacul spijinindu-se într-o cârjă. Ea trebuie să fi transmis grupului imboldul de a merge în pelerinaj. În sufletul ei cred că s-a păstrat dragostea pentru Sfântul Ioan cel Nou în perioada când cortina de fier a blocat accesul creştinilor din vestul Ucrainei la moaştele sfântului. Tare aş fi întrebat-o pe femeia ce umbla desculţă despre rugăciunea ce o spunea atunci când frământa în mâna stângă şiragul de mătănii. Nu am putut merge după ei, aşa că am rugat colegii de la pagina de spiritualitate a ziarului local să îi caute. I-au căutat şi nu i-au găsit. Maica de la pangarul mănăstirii a fost singura care a mărturisit despre faptul că într-adevăr, au ajuns la sfintele moaşte, s-au închinat, au luat zece sticluţe cu mir şi douăzeci de iconiţe cu Sf. Ioan cel Nou şi apoi au plecat. Nu vorbeau decât în ucraineană. Când am aflat acestea mi s-a confirmat faptul că pelerinajul lor a fost un gest intim ce ţine de relaţia lor personală cu Sfântul Ioan cel Nou. Nu putem însă nega faptul că drumul lor printre maşinile ce se îmbulzesc la graniţa dintre România şi Ucraina este şi o mărturisire de credinţă. Prin urmare, împreună cu colegii de la Monitorul de Suceava am decis să consemnăm trecerea pelerinilor ucrainieni pe la moaşte sfântului nostru drag.

 

Pr. Gabriel Herea, 14 / 2 iunie 2017, în Slăvita Cetate a Sucevei.