Căutare

Dileme catehetice

luna

Decembrie 2015

Binecuvântat să fie Anul Nou!

Toată nefericirea noastră pe pământ vine din proasta administrare a relației cu spațiul-întindere și timpul-durată (Kronos). Cele două dimensiuni afectează toate evenimentele vieții noastre. Ele sunt atât de prezente încât reușesc de multe ori să ne facă să le ignorăm.

„Vai ce repede a trecut timpul!”; „Timpul s-a comprimat!”; „Ce n-aș da să fiu din nou tânăr!”. Sunt doar câteva mărturisiri omenești care atestă conflictul nostru cu timpul-durată (Kronos). Deviațiile sectare ale științei contemporane care doresc prelungirea fără limită a vieții omului, prin clonare și alte tehnici artificiale, sunt aspectele absurde ale aceleiași lupte cu timpul-durată (Kronos).

TIMPUL-DURATĂ (KRONOS) este timpul ce mărginește viața noastră pe pământ. Acesta măsoară dimensiunea vieții noastre și poate fi citit în semnele îmbătrânirii a tot ceea ce este material: om, animal, plantă sau kosmos material. Această dimensiune a timpului apare la Creație, odată cu omul, și este afectată de căderea omului în păcat. De asemenea, această dimensiune a timpului va dispărea în momentul Celei de a doua veniri a lui Hristos. 

183. 204.  59 ingerul strange sulul Humor
Îngerul închide timpul-durată (Kronos). Judecata de Apoi. Humor. Moldova.

 

Poate nu o să vă vină să credeți, dar conflictul dintre om și timp a fost rezolvat în favoarea noastră încă din timpuri străvechi. Negarea iluministă a soluțiilor tradițional-misterice tezaurizate de creștinism a readus omul contemporan în conflict cu timpul-durată (Kronos) și a dezvoltat aberații științifico-fantastice cu scopul rezolvării acestui conflict. 

Vrem să învingem timpul-durată (Kronos) fugind de moarte. Vrem să ne înveșnicim.

Dragilor, sunt dorințe naturale! Am fost făcuți să ne înfruptăm din darurile Veșniciei lui Dumnezeu, să fim „casnici” ai Tatălui ceresc. Trebuie să luptăm pentru moștenirea noastră! Dar pentru a ne fi de folos această moștenire, trebuie mai întâi să înțelegem despre ce este vorba. Timpul-durată (Kronos), cel ce ne mănâncă zilele și ne îmbătrânește nu trebuie distrus, ci sfințit.

Comunitatea creștină (depozitară deplin a darurilor lui Dumnezeu) deține cheile cultural-misterice ale biruinței omului asupra timpului-durată (Kronos).

CULTURAL-MISTERIC este un termen ce îl folosesc pentru a sublinia faptul că Misterele ( Sfintele Taine) ce le administrează Biserica creștină au fost pregătite din punct de vedere teoretic printr-un complex fenomen cultural numit de Sf. Pavel „plinire a vremii”, fenomen în cadrul căruia Dumnezeu a revelat poporului ales, dar și neamurilor, aspecte teoretice ce s-au împlinit practic prin Tainele aduse de Hristos-Dumnezeu pe pământ.

Meditația culturală asupra timpului își are originea în filosofia antică și se împlinește în teologia patristică. În general, concluziile ajunse până la noi sunt unitare (a se vedea teologia despre „timp” și „eon” scrisă de  Părintelui Dumitru Stăniloae) și recunosc în formele de manifestare ale timpului cel puțin trei aspecte: timpul-durată (Kronos), timpul-eonic (eshatologic) și timpul sfințit (kairos). Deasupra tuturor acestora se află veșnicia lui Dumnezeu, Cel ce nu este afectat de timp.

TIMPUL-EONIC (ESHATOLOGIC) este timpul care mărginește astăzi pe  îngeri, pe strămoșii noștri și ne va mărgini pe toți după Judecata de Apoi. De aici vine denumirea de „eshatologic”, care îl leagă de evenimentele de după sfârșitul pământului.   

TIMPUL SFINȚIT (KAIROS) este ruptura în interiorul TIMPULUI-DURATĂ (KRONOS), ruptură ce eliberează pe om de constrângerile materiei și îi permite întâlnirea, încă de pe pământ, cu darurile TIMPUL-EONIC (ESHATOLOGIC). Acum, în timpul cel sfințit (kairos), adică în timp de SĂRBĂTOARE, Cerurile se deschid pentru oamenii ce încă locuiesc pe pământ.

286. 292 122 Hristos creator si mantuitor sucevita127 IMG_0446
Cerurile deschise. Sucevița. Moldova

 

VEȘNICIA este unică, aparține doar lui Dumnezeu și semnifică faptul că Dumnezeu nu este afectat de nici o formă de timp. În fapt, El este deasupra oricărui timp.

Noi putem să ne situăm în conflict cu timpul-durată (Kronos). Acest conflict există însă doar în viața celor ce au uitat de existența timpului eonic, ce ne este promis în viața de dincolo, și de existența timpului sfințit (kairos) prin care trăim încă de pe pământ bucurii ce se dăruiesc  etern (veșnic) în viața de dincolo, acolo unde domnește timpul eonic al îngerilor.

 

                   Dragii mei,

Sărbătoarea Anului nou este o sărbătoare a timpului sfințit (kairos), a porților cerurilor ce se deschid pentru a noi, astfel încât noi să gustăm din hrana îngerilor.

Dar știți ceva?

Sărbătoare Anului nou, așa cum o serbăm noi, ca încheiere a drumului Pământului în jurul Soarelui este un eveniment simbolic ce are rolul de a aduce aminte despre timpul sfințit (kairos) și despre realitatea porților cerești ce se deschid pentru noi în  contextul timpului sfințit, a Sărbătorii.

Știți de ce spun acestea? Pentru că Anul nou nu se petrece o singură dată pe parcursul a 365 de zile, ci de mult mai multe ori. Biserica ortodoxă are grijă să ne atragă atenția asupra acestui lucru marcând la 1 septembrie „Anul nou bisericesc”.

Mircea Eliade a dedicat studii largi evenimentului „Anului nou”, concluziile acestor studii fiind că „Anul nou”, cu toate implicațiile sale metafizice și kosmice se repetă de mai multe ori în cursul unui an solar.

Timpurile de la Crăciun la Bobotează, și cel de la Înviere la Rusalii sunt timpuri ale Cerurilor deschise, și Biserica noastră a îngrijit ca Misterele oficiate în aceste perioade să marcheze această realitate.

Dragilor,

În fapt, fiecare Duminică și Sărbătoare poate fi un An nou în cursul existenței noastre istorice. În acest fel timpul-durată (Kronos) va fi ordonat și ținut acolo unde îi este locul: în categoria uneltelor materiale dăruite de Dumnezeu omului pentru a fi folosite spre educarea sufletului.

            Binecuvântat să fie Anul nou!

308. 311. SF LITURGHIE
Mitropolitul Gheorghe Movilă slujește Liturghia. Timpul-durată (Kronos) este închis de către îngeri, Cerurile se deschid și se realizează comuniunea cu Dumnezeu, cu îngerii, cu sfinții și cu strămoșii. Sucevița. Moldova.

 

Scrisoare de Crăciun

Dragii mei,

Nu există în univers o particulă, un atom, care să nu fie legat în ființa sa de gândul/cuvântul lui Dumnezeu. Căci „a zis Dumnezeu … și a fost așa” (Facerea 1).

Vă puteți închipui ce înseamnă aceasta? E un adevărat subiect de meditație: TOT CEEA CE EXISTĂ este susținut atât în ceea ce este, cât și în felul cum funcționează, de gândul lui Dumnezeu. În acest context am afirmat de multe ori căci: „Dacă Dumnezeu și-ar lua gândul, pentru o clipă de la noi, atunci, în acea clipă, am dispărea complet.”

Dragilor, relația creaturii cu Creatorul său nu poate fi întreruptă nicidecum. Existăm, pentru că Izvorul Existenței („Eu sunt Cel ce sunt” – Ieșirea 3, 14) dăruiește mereu, împărtășește din darul/harul Său întregii creații. Această realitate poate fi negată ideologic de filozofia liberal-umanistă dar nu poate fi schimbată de nimeni.

Și știți ce este extraordinar?

Această realitate, a Izvorului existenței ce se dăruiește spre creație nu este în contradicție cu științele chimice, fizice sau biologice. Există în știință un hotar între „Cum funcționează?” și „De ce funcționează?”. Oricât de aprofundată ar fi știința omenească, ea răspunde doar la prima întrebare („Cum funcționează?”), prin cercetarea mecanismelor fiziologice. Însăși marile invenții și descoperiri fizico-biologice , intervențiile omului asupra materiei, fie chiar asupra trupului propriu, se fac în virtutea descoperirii unora dintre mecanismele ce guvernează funcționalitatea universului.

Nimeni însă, nu a putut să înțeleagă cu ajutorul științei materialiste, „De ce lucrurile și ființele funcționează așa cum funcționează?” Răspunsul la această întrebare se găsește într-un singur loc: în darul lui Dumnezeu către creația Sa, atât în evenimentul creației, cât și în susținerea/prezervarea creației.

Dragii mei,

Relația omului cu Dumnezeu este o adevărată poveste de dragoste. Atât darul creației, cât și conservarea acesteia izvorăsc din iubirea Persoanei absolute. Și dacă este vorba despre dragoste și despre Dumnezeu, atunci darul nu se putea împlini decât prin dăruirea de Sine.

De aceea este Sărbătorea Nașterii Domnului o sărbătoare a darului. Pentru că acum Dumnezeu se dăruiește pe Sine, luând chip de om. Acum putem vedea dimensiunea iubirii lui Dumnezeu și putem medita la dimensiunile cosmice ale manifestării acestei iubiri.

În fapt, întreaga existență este o istorie frumoasă despre DAR. Cele mai dăruite făpturi suntem noi, oamenii. Însuși raiul nostru personal e construit pe capacitatea de a dărui mai departe. Știți vorba aceea: „Dar din dar se face Rai”.

„Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, și magii cu steaua călătoresc. Căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.” 

41. 044 nasterea domnului balinesti petru (1)
Nașterea Domnului. Bălinești. Moldova.

 

 

 

 

 

Încă din primii ani ai creștinismului, scriitorii păgâni considerau decadentă învățătura despre milostenie și atrăgeau atenția că aceasta va duce la apariția unor profitori ce vor specula morala creștină (vezi scrierile lui Lucian de Samosata). Și profitorii au apărut, dar aceasta  nu a dus la dispariția milosteniei ci la grija creștinilor pentru a direcționa  darul lor cu folos. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuiește pe creștini „să țină banul milosteniei în mână până transpiră palma” și abia atunci când vor fi siguri că darul va avea o finalitate corectă să îl dăruiască.

Da, ar trebui să avem un buget al darului pentru milostenie. Citeam undeva la Vasile Andru, care spune că trebuie să dăruim în fiecare zi o pâine sau valoarea unei pâini. Dar oare e de ajuns să oferim prețul pâinii primului care ne cere? Eu spun că ar trebui să avem un proiect, un plan prin care să urmărim darul și să înmulțim în acest fel prețul pâinii.

Nu neg faptul că unii dintre cei ce cerșesc fac aceasta din disperare. Urmăresc de mult fenomenul și socot că sunt două tipuri de disperare aici: disperarea celui ce flămânzește și disperarea celui ce va fi bătut pentru că nu a strâns destui bani în acea zi. Ambele sunt motive suficiente pentru ca milostenia către aceste persoane să aibă un scop corect.  Deși, la fiecare trei luni, când mă duc la finanțe pentru a plăti impozitul și cass-ul din activitățile comerciale ale familiei, nu pot să nu mă întreb (!?) dacă acei bani sunt în totalitate folosiți corect și nu rămân acolo niște bănuți în bugetul de stat pentru ca oamenii bătrâni să nu mai facă foame și pentru ca proxeneților să nu li se mai permită să batjocorească pruncii.

Eu cred că darul trebuie să împlinească o nevoie. Și dacă ne raportăm la societatea noastră, la biserica noastră românească, tind să cred că cea mai mare lipsă nu este pâinea, ci educația. În fapt, lipsa educației este atât de acută încât încătușează în chip real mare parte a fraților noștri. Și nu uitați Hristos a spus: „În temniță (am fost) și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 43). Nu zidurile de piatră ale temniței sunt cele mai periculoase… obscurantismul și ignoranța sunt limite care întemnițează și sufletul, nu numai trupul.

Suntem datori a ne elibera aproapele cu ajutorul educației. Sigur că este greu. Dar ce este ușor în viața aceasta? În nici un caz milostenia cea adevărată!

 

 

 

 

Darul omenesc (2)

Am făcut în viața mea multe lucruri. Am coordonat șantiere, am administrat activități economice, am scris lucrări științifice premiate de Academia Română, editez cărți și am înființat un muzeu. Nici una dintre acestea nu îmi pare atât de complicată, și cu atât de multe implicații, ca întreprinderea de a ajuta pe cineva. Am înțeles acest lucru în anii de profesorat și în cei doisprezece ani de preoție la Pătrăuți.

Cunoscut sub mai multe nume (dar, milostenie, pomană, cadou), darul și acțiunea de „a dărui” strâng în jurul lor o sumedenie de emoții și sentimente omenești: datoria, recunoștința, reproșul, regretul, sentimentul împlinirii, mândria etc.

Complexitatea evenimentului face în multe cazuri ca, spre mirarea tuturor, acesta să fie punctul de pornire a unui conflict de durată. Mândria celui ce a fost ajutat intră de obicei în conflict cu așteptarea de recunoștință, din partea celui ce a făcut un efort pentru a ajuta. Am întâlnit frecvent oameni care mi-au spus: „Toți cei ce i-am ajutat în viață îmi întorc spatele și chiar îmi fac rău”. Grozavă ispită! Milostenia trebuie făcută cu delicatețe maximă. Nu degeaba Hristos atrage atenția: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10)

În mod sigur milostenia este o faptă a iubirii creștine și este considerată de Mântuitorul Hristos ca o cheie a Împărăției cerești: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.”(Matei 25, 34-36).

Pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine valoarea milosteniei, Hristos atrage atenția că lipsa acesteia duce la pierderea păcii veșnice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, şi nu M-ați cercetat” (Matei  25, 41-43).

Treaba e foarte serioasă! Și nu este vorba doar despre mâncare și haine. Acolo unde vorbește despre „străin” și despre „temniță” se referă și la lipsurile spirituale. Și acestea sunt în fapt cele mai dăunătoare.

 

Povestea cizmarului

      Fulgii de nea coboară grăbiţi peste casele şi uliţele satului. În vale, râul Precista îşi face loc printre sloiurile de gheaţă ce s-au format la maluri. În casa de pe malul apei, şase copii şi un bătrân urmăresc cu atenţie merele ce se coc împrăştiate pe plită. Un miros dulceag-parfumat a cuprins întreaga încăpere, bucurând mirosul şi întreţinând nerăbdarea copiilor de a gusta din merele coapte.

–          Bădiţă Vasile, este adevărat că sunt meserii nobile, dar sunt şi meserii mai ruşinoase?

–          Dragul meu Bogdan, nu înţeleg la ce te referi atunci când spui „meserii mai ruşinoase”.

–          Spre exemplu, există meserii în care oamenii lucrează doar la birou, cu calculatoarele, dar există meserii în care se lucrează cu braţele. Cei ce lucrează în birou au mereu hainele curate, pe când cei ce lucrează cu braţele sunt mai tot timpul murdari şi muncesc din greu.

–          Şi ce vrei să spui? Dacă cineva lucrează cu braţele e ruşinos?

–          … vezi matale, bădiţă Vasile, … unii copii se ruşinează să spună la şcoală că părinţii lor au meseria de muncitor.

–          Dragii mei, o să vă răspund povestind o întâmplare petrecută în tinereţea mea. Acum cincizeci de ani, oraşul Arghilo era un mic târg în care locuiau oameni foarte bogaţi. Aveau case cu etaj şi era oraşul cu cele mai multe maşini. Pe atunci o maşină se vedea foarte rar…

      Un singur bordei mai exista la marginea oraşului, iar în el locuia un pantofar bătrân. Toată viaţa croise, cususe şi reparase pantofi. Oamenii însă nu preţuiau munca sa, şi deseori râdeau de el pentru că era sărac şi avea o meserie prost plătită. Pantofarul era însă fericit. Papucii săi protejau picioarele grăbite ale oamenilor şi el vedea în acest lucru o faptă de milostenie. Mai mult decât atât, cu banii de pe papuci îşi crescuse copiii, care erau acum pantofari în capitala ţării.

                    Într-o iarnă însă, pantofarul s-a îmbolnăvit rău şi nu a mai putut lucra. Această boală a venit odată cu o ninsoare ce a lăsat în urmă nămeţi mari de zăpadă. Maşinile nu au mai mers patru luni, iar oraşul a fost blocat.

                    Încet, încet, frigul şi zăpada au început să distrugă încălţările orăşenilor. Atunci şi-au amintit de bătrânul pantofar şi l-au căutat, pentru a le repara papucii. Muncitorul era însă întins în pat şi nici un alt orăşean nu cunoştea meşteşugul construirii şi reparării pantofilor. După câteva săptămâni, picioarele oamenilor au început să se înroşească , să îngheţe şi să degere. Din ce în ce mai mulţi oameni ajungeau la spital, sau nu puteau să mai iese din casă. Lipsa încălţărilor a provocat boală şi suferinţă în întreg oraşul. Atunci au înţeles oamenii de ce bătrânul pantofar spunea oricui îl asculta că meseria sa e o faptă de milostenie şi a fost rânduită de Dumnezeu în folosul oamenilor.

                    Orăşenii au trimis la bătrânul pantofar mai mulţi medici, care l-au îngrijit. Abia în primăvară, acesta a început să lucreze. Nimeni nu a mai râs de meseria sa, iar atelierul s-a umplut de ucenici ce au venit să înveţe cizmăria.

 –          Frumoasă istorie, bădie Vasile, dar astăzi în toate oraşele sunt magazine de pantofi.

–          Adevărat spui tu Ioana, dar nimic nu s-a schimbat faţă de acum cincizeci de ani. Pantofii sunt făcuţi tot de oameni, chiar dacă se folosesc şi de maşini robotizate.

–          Aşa este, remarcă Marius în timp ce muşca cu poftă dintr-un măr copt, tot oamenii fac pantofii. Eu am un uncheş care lucrează într-o fabrică de papuci.

–          Importanţa muncii inginerilor şi muncitorilor din fabrica de papuci e asemenea cu importanţa ce o avea bătrânul pantofar din oraşul Arghilo. Fără munca acestor oameni, cu toţii am rămâne desculţi şi ne-am îmbolnăvi.

–          Adică e o meserie nobilă…

–          Aşa este dragul meu Bogdan. Cizmăria este o meserie nobilă, şi fără munca oamenilor ce practică această meserie, viaţa noastră ar fi mult mai chinuită.

Darul omenesc (1)

Luna cadourilor. Un îndemn ce a devenit strigăt ne înghesuie din toate direcțiile: „Cumpărați, Dăruiți și Vă dăruiți”. Undeva, pe un fundal de vacarm publicitar se aude un vers de colind: „nu uita, când ești voios, române să fii bun!”.

Ies din magazin cu sacoșele pline de „daruri”, pentru ca în drum spre mașină să mă împiedic de un cerșetor. Scot repede câțiva lei și îi întind grăbit. Dar stai (!)… astăzi este Crăciunul! Mă opresc și încep să scotocesc prin sacoșe. Parcă era undeva o pungă cu mandarine… Rup punga de plastic și pun alături de bancnotă câteva mandarine și o ciocolată ce s-a agățat de degete când rupeam punga. Primesc „sărutări de mâini” și plec încântat. Acum pot să serbez liniștit Sărbătoarea Darurilor. Nu am uitat „să fiu bun”.

***

Mă roade de mult întrebarea: cum de e atât de ușor? Oare nu cumva există o lipsă în gestul meu de a dărui? O lipsă care să se manifeste tocmai în zona pe care nu o știm, în ceea ce se întâmplă cu omul ce „a fost ajutat”, la el acasă. Care este finalitatea darului meu? E posibil ca prin darul nostru să facem de fapt rău? E posibil ca efecte ce se nasc din darul nostru să se întoarcă negativ asupra celui ce a dăruit? …

 

De ce?

De ce dileme?

Pentru că toată viața noastră este plină de inter-secții. În fiecare zi suntem puși în situația de  a alege un drum, o cărare, care ne duce în scurtă vreme într-o altă inter-secție. În felul acesta, libertatea noastră poate deveni o povară. Și câteodată chiar simțim aceasta.

Legătura puternică dintre libertatea de a alege și responsabilitatea asupra urmărilor alegerilor face uneori ca povara libertății să se transforme în depresie adevărată. Și atunci să vezi: conflictul. Momentul în care jocul dilematic s-a sfârșit și nu mai există decât două căi, de data aceasta antagonice. Și de multe ori, libertatea este afectată de urmările alegerilor greșite.

De aceea dilema trebuie să fie o prezență adevărată în cugetarea noastră: pentru a ajuta libertatea să se manifeste în limitele ce ne feresc de conflict.

 

De ce catehetice?

Pentru că libertatea se educă prin întrebări cinstite și răspunsuri logice.

Pentru că dilema fiecărei inter-secții din viața noastră pune întrebări și poate oferi răspunsuri.

Câtă plus-valoare ar avea viața noastră (!) dacă roadele evenimentelor de inter-secție ar fi înțelese și ar fi păstrate în memoria comunitară și personală, pentru a ne folosi de ele, ca de jurisprudență, în momentul întâlnirii cu o nouă inter-secție.

 

De ce acum?

Nu știu, sau știu dar nu pot verbaliza. Ce pot să spun este că nădăjduiesc ca cele ce urmează să fie un exercițiu de antrenare a libertății, pe drumul deschis de Mântuitorul Hristos

 

 

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑