Căutare

Dileme catehetice

7. Înconjurând Bucovina românească

casa si biserica_resize
Casa parohială din Pătrăuți. 1919.

Am întâlnit în orașul dintre munți oameni frumoși la suflet și la chip. Doamna director mi-a aranjat orarul în așa fel încât să îmi pot susține orele și mi-a facilitat găzduirea pentru o noapte pe săptămână în internatul școlii. Omenește vorbind, am rămas dator acelor oameni. M-au considerat unul dintre ai lor, purtându-se cu mine ca niște părinți sau frați. De mai multe ori, doamna director mi-a spus că nu din școală ar trebui să mă transfer spre Suceava, ci parohia să o aduc în zona de munte. Când a acceptat că drumul meu prin Câmpulung va fi doar o trecere de un an, mi-a mărturisit speranța ei ca această „trecere” să lase o urmă care să lucreze și după plecarea mea. Dumnezeu știe dacă m-am ridicat la înălțimea acestor oameni de munte și dacă am reușit să le împlinesc așteptările. Ceea ce eu știu este că am încercat.

Nu a fost un an ușor. Încă nu ne hotărâsem să vindem apartamentul din Iași, prin urmare nu aveam o bază stabilă în Suceava. Soția primise repartiție în Rădăuți. Viața mea se desfășura în triunghiul Pătrăuți, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc. În fapt, în acel an, am înconjurat Bucovina românească de peste 50 de ori.

Îmi aduc aminte cu drag de zilele când traversam Obcina Mare, dinspre Rădăuţi spre Vatra Moldoviţei. Am avut ocazia să văd cum de prin văile munţilor urcau la şosea copii cu ghiozdane în spate. De sus, de la Palma, şi până în Ciumârna maşina mea se umplea de şcolari. Pe cei mai mici îi lăsam la Ciumârna, pe cei mari îi duceam la Vatra Moldoviţei. De la aceşti copii am aflat că alţi colegi de-ai lor nu au norocul ca prin apropierea casei să treacă un drum naţional, ceea ce îi obligă să parcurgă pe jos, în fiecare zi, poate şi mai mult de 10 kilometri.

Iarna am circulat însă cu trenul. Miercuri dimineață mă trezeam la Pătrăuți, înainte de ora 4, pentru a mă urca în autobuzul ce staționa peste noapte în fața casei parohiale. Autobuzul mă lăsa sub pasarela din Ițcani, la 200 de metri de gară. Cel mai interesant era când viscolea. Parcurgeam cei 200 de metri în zece minute, încercând să nu mă împiedic printre șinele de cale ferată ce erau ascunse în nămeți. Din gară, urma o călătorie de peste două ore. Ajungeam în orașul dintre munți cu 10 minte înainte de ora 8 și urmau multe ore de curs.

Numai cine a predat într-o școală pentru copii cu nevoi speciale știe ce înseamnă o zi de curs la clasele primare și gimnaziale. Seara mă târâiam până la etajul întâi al internatului unde eram găzduit. Cu toată strădania doamnei pedagog, care încerca să îi liniștească pe copiii ce locuiau la același etaj, reușeam să adorm abia după ce se dădea stingerea.

Cu trei nopți pe săptămână dormite la Pătrăuți, trei la Rădăuți și una la Câmpulung, după câteva luni aveam să trăiesc o experiență interesantă. Când mă trezeam dimineața, înainte să deschid ochii, nu reuşeam să realizez în care dintre locaţii mă aflam. Cu timpul am transformat această neştiinţă într-un joc cu memoria mea, şi fără să deschid ochii, mă întrebam unde sunt. Trebuie să spun că au fost multe zile în care mi-am răspuns greșit. Eram obosit.

(va urma)

6.„Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!”

patrauti ext
„În curtea bisericii”. Foto Petru Palamar 

Orice părinte trăiește teamă cu privire la incluziunea socială a copilului său. În mod evident, în țara oamenilor cu diplome din carton, această temere e o prezență constantă. Și cred că ar fi o anormalitate să nu te agiți atunci când auzi de mai multe ori pe zi istorii despre tineri ce au terminat unul sau două programe de licență, pentru ca apoi să intre complet deprofesionalizați într-o piață a muncii ce nu avea nevoie de cunoștințele acumulate prin studiile de la facultate.

Mi-am înțeles tatăl atunci când a început să facă presiuni ca eu să întrerup Facultatea de Filosofie, pentru a intra în câmpul muncii. Nu am avut argumente suficient de puternice privitor la necesitatea completării studiilor teologice cu ajutorul celor filosofice. Ultimul argument la care am apelat se referea la un asistent universitar de la Filosofie ce studia acum teologie pentru a-și completa studiile, așa cum doream și eu, dar din direcția inversă. Experiența colegului nu a reușit decât să declanșeze în tatăl meu o sinceră milă pentru acel om ce s-a lămurit cu filosofia, iar acum încerca să își găsească un drum mai bun în viață. Am renunțat să mai lupt și mi-am căutat de lucru.

Nu s-a pus niciodată problema banilor. Părinții îmi asiguraseră încă din liceu o rentă care a crescut atunci când am început facultatea și care s-a dublat după ce m-am căsătorit, prin aportul părinților soției. Această rentă ne-a permis să economisim, să facem mici invesiții, să călătorim, iar mai apoi să susținem studiile mele doctorale și activitatea de la Pătrăuți. Niciodată nu s-a pus problema să ni se retragă sprijinul financiar. Mi s-a atras atenția însă că sunt în pericolul de a deveni un „closet de cunoștințe” ce nu îmi vor folosi la nimic în cazul în care nu voi reuși să mă integrez social.

În vara anului 2003 am susținut împreună cu Anca examenul de titularizare în învățământ. Mai apoi, Arhiepiscopul Sucevei a hotărât să fiu numit paroh la Pătrăuți 2. Împlinindu-se drumurile spre preoție am abandonat ideea de a profesa în învățământ. Prin urmare, nu m-am prezentat atunci când ni s-a cerut să modificăm cererile cu opțiuni titularizabile, conform unor noi coduri numerice. A fost prima distribuire computerizată a candidaților.

Când s-a finalizat procesul de repartiție electronică, Surpriză! Deși renunțasem de a mai completa dosarul, figuram ca profesor titular la Școala Specială din Câmpulung Moldovenesc. În sistemul de învățământ românesc, unii profesori se luptă o viață întreagă pentru o titularizare, iar eu o primisem chiar dacă nu o mai doream. Părintele inspector, care știa despre opțiunea mea de a nu-mi actualiza dosarul, a verificat mirat listele și apoi m-a sunat: „Ești titular. Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!”

Mi-a fost frică să abandonez a doua oară opțiunea pentru învățământ. De data aceasta însă, reacția părinților a fost inversă: „Voi știți ce înseamnă o navetă Rădăuți-Pătrăuți-Câmpulung?” În mod evident, nu știam, dar nici nu doream să renunțăm la posibilitatea de a afla acest lucru.  Degeaba am adus argumente privitor la unii oameni ce făceau navete mai complicate, opțiunea socrului meu era de neclintit: „Da, există oameni care sunt nevoiți să facă o asemenea navetă, dar nu copiii mei!”. Așa cum deja se știe, nu am ascultat. În toamna aceea m-am prezentat la postul din Câmpulung Moldovenesc.

(va urma)

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!”

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie.” Deuteronom 5, 16

in gradina
În grădina casei parohiale de la Pătrăuți. 1919.

Timpul a trecut şi anul şcolar se apropie de mijlocul său. În fiecare săptămână elevii au citit câte o lecţie din manualul de religie. Astăzi doamna profesoară a istorisit copiilor despre poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise atunci când l-a chemat pe vârful muntelui Sinai. Cristian ştia despre aceste porunci de la bunica sa, dar acum i se părea ciudată o parte din porunca despre cinstirea părinţilor, poruncă citită de doamna profesoară din Biblie. Abia a aşteptat ca după-amiază să meargă cu ceilalţi copii la biserică, la ora de cateheză. După rugăciunea care se rosteşte de fiecare dată la începutul discuţiei, Cristian a întrebat:

– Părinte Duhovnic, de ce Dumnezeu spune despre cei ce îşi vor cinsti părinţii că vor trăi ani mulţi? Cei ce nu îşi cinstesc părinţii sunt pedepsiţi şi mor mai repede?

– Cristian, Dumnezeu nu pedepseşte cu moarte pe cei păcătoşi. Dumnezeu îşi doreşte ca fiecare om să trăiască suficient de mult pentru a avea timp să se pocăiască şi să se roage îndeajuns pentru a ajunge în rai. Este însă un adevăr faptul că păcatul aduce boala şi moartea, dar nu pentru că Dumnezeu o dă ca pedeapsă, ci pentru că aşa este mersul lucrurilor. Aşa cum apa curge doar la vale şi nu poate curge la deal, nici păcatul nu aduce fericire, ci boală şi moarte.

– Dar … parcă atunci când o spune chiar Dumnezeu, trebuie să fie ceva mai mult … Părinte duhovnic, neascultarea de părinţi este cumva un păcat mai grav decât altele…?

– Tu ce spui, Cristian? Părinţii sunt importanţi în viaţa omului?

– Da, sunt importanţi. Părinţii ne dau viaţă, ne cresc, muncesc pentru ca noi să avem ce să mâncăm şi cu ce să ne îmbrăcăm…

– Şi ce altceva mai fac părinţii?

– Ne vorbesc despre Dumnezeu, ne învaţă să fim cuminţi, să facem treburile necesare casei, să ştim cum să ne purtăm cu oamenii….

– Cum ar fi fără părinţi, Cristian?

– Părinte duhovnic, nici nu pot să mă gândesc….

– Şi acum vreau să te întreb ceva: Un copil ce nu cinsteşte pe tatăl şi pe mama sa, ci se revoltă împotriva lor, beneficiază de educaţia ce ar putea să o primească?

– Nu beneficiază, fiindcă el o refuză.

– Şi atunci îi va fi bine acelui copil atunci când va fi mare?

– Păi ……., cred că nu se va descurca prea bine în viaţă, fiindcă nu ştie la fel de multe lucruri ca un copil cuminte ce a ascultat cu atenţie sfaturile părinţilor.

– Şi acum, să te mai întreb ceva: Un om ce nu cinsteşte pe tatăl şi pe mama sa, va fi respectat de proprii săi copii?

– Tata spune că noi copiii învăţăm ceea ce vedem în casă, adică facem ceea ce fac şi părinţii noştri. Eu cred că nişte copiii care văd la părinţii lor că nu îi respectă pe bunici, nu vor şti ce înseamnă să îţi respecţi părinţii.

– Aşa este, Cristian. Acum înţelegi cuvântul spus de Dumnezeu lui Moise?

– Da. Respectul faţă de părinţi aduce beneficii până la sfârşitul vieţii, … nu doar când eşti mic. Vă mulţumesc părinte duhovnic.

– Să fii binecuvântat, Cristian.

Scrisoare de/spre dragoste

Dragii mei,

Sunteți intrigați, pe bună dreptate, de conflictul calitativ între ceea ce ar trebui să fie „iubirea” și felul cum este uzurpat numele nobil al acesteia și tăvălit în mocirla imoralității umane.

Trebuie să știți încă de la început că la temelia acestei uzurpări stă o mare confuzie: iubirea este considerată o emoție, când de fapt ea este o PUTERE ce izvorăște din Dumnezeu și se revarsă gratuit asupra omului și a întregului cosmos. Abia atunci când omul se împărtășește din această putere, simte sentimentul adevărat al iubirii. (vezi și Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 192-193)

Dacă este să vorbim despre ce este iubirea în sine, trebuie să spunem că este vorba despre aceeași putere care a creat și care păzește întreaga existență. Știm din Biblie că „Dumnezeu a spus … și s-a făcut”. Puterea creatoare s-a revărsat prin cuvânt, iar motorul acestei revărsări este chiar iubirea și bunătatea lui Dumnezeu.

Interpretând scrierile lui Dionisie Areopagitul, părintele Dumitru Stăniloae spune că „cea mai proprie numire ce se cuvine subzistenței divine, care o deosebește de toate, este aceea de bunătate … De ceea, chiar prin existența sau supraexistența ei, ea extinde binele, ca bine esențial, la toate existențele, așa cum soarele luminează toate nu în baza unei hotărâri, ci prin însăși existența lui. … Prin razele acestei bunătăți se mențin toate într-o unitate și progresează în bine. Binele suprabun dă existență și formă tuturor.” (Ibidem, p. 190)

Iubirea nu este un eveniment ușor de delimitat în timp și spațiu. Ea este însăși ESENȚA EXISTENȚEI, noastre. În fapt, noi nu trăim iubirea, ci ne împărtășim din ea. Iar această minune nu se petrece doar atunci când este vorba despre iubirea dintre om și Dumnezeu, ci inclusiv când este vorba despre iubirea dintre oameni. De aceea, Sfântul Apostol Ioan scrie: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4, 7-8)

Universul, alcătuit din întreaga lume creată, îngeri și oameni, formează un organism viu dependent de Creatorul său. Proiectul acestui univers este gândul și cuvântul lui Dumnezeu, iar funcționalitatea acestui univers este asigurată de iubirea lui Dumnezeu.

Scriind despre funcționalitatea universului, Sfinții Părinți numesc acest fenomen ICONOMIE și consideră că omul poate influența prin activitatea sau inactivitatea sa această funcționalitate. Activând corect în iconomia cosmosului creat, omul se împlinește pe sine și înmulțește printre creaturi ordinea legiuită de Dumnezeu. Împlinit în acest fel, omul trăiește în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui.

Datorită legăturii nedespărțite dintre iubire, cunoaștere și ordine, Mântuitorul Hristos atrage atenția asupra condiționalității esențiale dintre iubirea de Dumnezeu și respectarea poruncilor: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui.”(Ioan 15, 10).

Acestea nu sunt spuse într-un registru compensatoriu „îmi dai / îți dau”, ci în temeiul regulilor de funcționare a lumii create. Poruncile lui Hristos sunt chei practice care garantează ordinea în universul creat, prin cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.

DSC_8261_resize
Coborârea de pe Cruce. Pătrăuți.

Dragii mei,

Cunoscând toate aceste realități, putem, în sfârșit, să abordăm tema care a generat întrebarea voastră: relația dintre un bărbat și o femeie. Referitor la acest subiect obiceiurile contemporane golesc de sensul cel adevărat cuvintele „dragoste”/„iubire” și le resemnifică utilizându-le pentru a desemna inclusiv evenimente fizice nelegiuite și imorale.

Confuzia despre care vorbeam la începutul scrisorii mele, este între IUBIRE și EMOȚIA ce se numește în limbajul de astăzi CHEMISTRY. Să fim bine înțeleși: emoțiile ce cuprind două persoane care declară subit „ne-am îndrăgostit” sunt un fenomen natural ce însoțește întâlnirea dintre bărbat și femeie. Da, este un fenomen foarte intens și de multe ori auzim că: „și-au pierdut capul”. E un fenomen euforic și îi face pe cei doi să simtă că nimic nu mai contează în această lume decât întâlnirea dintre ei. Oamenii denumesc acest fenomen „dragoste” și le urează celor doi, atunci când ei se căsătoresc, să se iubească toată viața la fel ca în prima zi. Apoi, cei doi își încep traiul în comun și constată că ceea ce ei numeau confuz „iubire” se răcește și încet-încet dispare. Și de aici, până la dezastrul personal, familial și social nu mai este decât un pas…

Un cuplu ce își blochează așteptările în păstrarea „chimiei” specifice primelor întâlniri este un cuplu condamnat. Bărbatul și femeia ce au primit Taina nunții trebuie să își amintească mereu cele două binecuvântări prezent în una din rugăciunile Tainei: „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul nostru, sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și legiuitorul nunții celei trupești”. Nunta cea trupească este un eveniment natural al vieții omenești. Nunta cea tainică însă este un eveniment metafizic ce are început în momentul săvârșirii Tainei Nunții, iar apoi îi însoțește pe cei doi pentru totdeauna. Aici este terenul în care trebuie lucrată cu responsabilitate iubirea. De aceea vă spun: Iubirea dintre miri nu trebuie să rămână „la fel ca în prima zi” ci trebuie să crească pe măsură ce aceștia înaintează în viață.

Dragilor,

Emoția întâlnirii dintre un bărbat și o femeie (chemistry) este un fenomen natural ce îl observăm ușor și în dansul de împerechere al păsărilor. Iubirea însă este împărtășirea celor doi din iubirea lui Dumnezeu și aceasta nu este un fenomen natural ci o experiență ce se obține în timp. Iubirea nu este o simplă emoție ce ne lovește arbitrar ci, un sentiment construit prin voința noastră liberă și în deplină cunoștință de cauză. În acest fel, „nunta cea tainică” rodește și se împlinește în viața familiei și plasează pe om în comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele. De aceea Sfântul Pavel spune:

„ Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13, 4-8)

Cum mărturisim Botezul ?

– Părinte duhovnic, bunica mea m-a învăţat Crezul. Dar de câte ori îl spun atunci când mă rog, nu înţeleg unele lucruri din ceea ce m-a învăţat.

– Care ar fi aceste lucruri, Cristian?

– Păi… atunci când spun : mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Cum adică mărturisesc? Când mărturisesc eu botezul?

– Cristian, tu ai participat la botezarea unui copil?

– Da. Am văzut când l-a botezat pe verişorul meu.

– Îţi aduci aminte ce a întrebat preotul pe naş la intrarea în biserică?

– Da, eram chiar acolo; l-a întrebat dacă se leapădă de satana… şi parcă l-a mai întrebat ceva… .

– Cristian, atunci când preotul l-a întrebat dacă se leapădă de satana, naşul a mărturisit în numele verişorului tău dorinţa de a-l învăţa să se lepede şi el atunci când va creşte de toate lucrurile cele rele. Iar apoi l-a întrebat pe naş: Te uneşti cu Hristos?

– Da, da, îmi aduc aminte şi naşul a răspuns: Mă unesc!

– Corect. În acea clipă, naşul a promis că îl va ajuta pe copil, atunci când va creşte, să înveţe să fie prieten şi ascultător faţă de Dumnezeu. Aşa a mărturisit naşul botezul verişorului tău.

– Şi atunci, … Crezul este doar pentru naşi?

– Nu Cristian, pentru că atunci când va creşte verişorul tău, ca şi tine, va veni la preotul duhovnic şi va spovedi faptele rele făcute, promiţând că nu le va mai face. Faptele rele, sunt prietenia cu satana, spovedindu-le ne lepădăm de satana.

– Adică… mărturisim şi noi lepădarea de satana, mărturisită de naş la botezul nostru?

– Bravo, Cristian!

– Şi unirea cu Hristos când o mărturisim?

– Păi pentru ce ai venit la spovedanie?

– Ca să mă împărtăşesc.

– Şi ce este împărtăşania?

– … Trupul şi Sângele Domnului …?

– Mâncând Trupul şi Sângele Domnului, ne unim total cu Hristos, suntem prieteni şi ascultători faţă de Dumnezeu.

– … adică şi eu îmi mărturisesc botezul meu?…

– De fiecare dată când vii să te spovedeşti şi împărtăşeşti.

– Mulţumesc părinte duhovnic.

Badisori patrauceni veniti la Parintele lor din Cernauti (1)_resize
Bădișori pătrăuceni în vizită la părintele lor, Constantin Morariu, retras la Cernăuți. Fotografie Leca Morariu

ŞTIAŢI CĂ

Botezul primit de Mântuitorul Hristos de la Sfântul Ioan Botezătorul nu este acelaşi cu botezul ce îl primim noi?

Sfântul Ioan Botezătorul a spus: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta (Iisus Hristos) vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Evanghelia Matei, capitolul 3, rândul 11)

Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc e cel ce începe imediat după naştere, dar nu mai are sfârşit. El trăieşte pentru totdeauna în viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie.

5. „Eşti un mincinos, părinte!”

Eram instalat la Pătrăuţi şi mă resemnasem cu gândul că „mişcările de trupe” vor fi în anii următori şi nu în acel an. De altfel, dinspre curia arhiepiscopală mi se transmisese, ca încurajare: „Măcar la Pătrăuţi ai asfalt, iar casa parohială a fost renovată de preotul anterior.” Vestea despre cei doi pereţi tencuiţi dăduse de înţeles „celor de sus” că eu beneficiam de un imobil adus la standarde moderne. Pe lângă „restaurarea” casei, ar fi trebuit să mă bucur şi pentru faptul că biserica monument căpătase în anul 1999 o învelitoare nouă, adică şi acolo problemele erau rezolvate.

Preotul de la Pătrăuţi 1, fost preot la Pătrăuţi 2 între anii 1997 şi 2001 îmi aducea aminte de câte ori mă vedea despre succesul schimbării acoperişului din şindrilă şi despre promisiunile pe care le smulsese la recepţie, în urma unei eroice rezistenţe la semnătură, privitor la restaurarea clopotniţei şi a porţilor dinspre grădină.

Poate că dacă nu mi s-ar fi povestit atât de des despre glorioasa restaurare din 1999 nu aş fi simţit acea culpă atunci când ciocănitoarele au atacat acoperişul bisericii monument. Trei găuri cât pumnul erau formate în coiful turlei, iar păsările nu dădeau semne de odihnă. Îmi aduc aminte că în acea perioadă, televiziunea naţională a filmat la Pătrăuţi un documentar cu actori. Se aflase că în jurul bisericii ar fi fost un spital pentru răniţii din războaiele lui Ştefan cel Mare şi se dorea reconstituirea atmosferei. Vedeta documentarului a fost însă ciocănitoarea de pe coiful bisericii. Eu eram singurul stresat de efectele curăţeniei făcute de pasăre între larvele ascunse sub draniţă. Toţi ceilalţi erau de-a dreptul încântaţi de pitorescul situaţiei şi de imaginile ce le prelevau.

patrauti 1_resize
Biserica Sfintei Cruci. Pătrăuți. Fotografie Petru Palamar

Aşa nu se mai putea. Trebuia să fac ceva. Dacă nu reușeam să alung ciocănitoarea era impetuos necesar ca să mă disculp de urmările ce le prevedeam. Biserica era totuși gestiunea mea, deși nimeni nu mă lămurise care erau obligațiile mele față de monumentul înscris în lista Patrimoniului Mondial.

Am încercat să găsesc un răspuns la reprezentantul local al Ministerului Culturii. În orașul Suceava, pe strada Mihai Viteazul, la parterul clădirii Federalcoop funcționa Direcția de Cultură a județului. Directorul din acea perioadă avea cabinetul la capătul unui hol lung, ultima încăpere pe partea stângă. I-am povestit istoria cu ciocănitoarea și l-am întrebat ce este de făcut. Dumnealui a hotărât să cerem sfatul persoanei responsabile din cadrul instituției. Nu îmi amintesc cine mai era în birou, dar sigur mai intraseră una sau două persoane. Se vede că „persoana responsabilă” fusese pusă la curent cu problema mea de către cel ce mersese să o cheme. A intrat val-vârtej în cabinetul directorului și a strigat:

„Ești un mincinos, părinte. Dranița de la Pătrăuți e tratată. Dacă ciocănitoarea ar mușca dintrânsa, ar cădea pe loc, moartă!”

M-am lipit de scaun. Uitasem complet de ciocănitoare și de draniță. În mintea mea se derula discuția avută cu câteva săptămâni în urmă cu directorul liceului Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuți, și sentințele rostite atunci despre atitudinea oamenilor față de preot. M-am regăsit cu greu. Trebuia să îmi apăr istoria, mai mult chiar decât onoarea, despre care socoteam încă din adolescență că nu se apără clamând-o, ci demonstrând-o faptic. Prin urmare am spus:

„Poate că sunt mincinos, dar la Pătrăuți, ciocănitorile devastează acoperișul.” Am căutat cu privirea un sprijin în persoana directorului instituției, și am primit susținerea de care aveam nevoie în acel moment. Mi-a cerut să fac o hârtie oficială privitoare la această situație și să înregistrez documentul la secretariat. Mi-a dat de înțeles că nu crede într-o rezolvare a problemei, dar măcar nu se va spune că am preluat o gestiune cu învelitoare nouă și intactă.

Nici până astăzi, problema acoperișului de la Pătrăuți nu este rezolvată. Se pare că lucrarea din 1999 este încă în garanție și toate încercările oficiale ce au urmat în anii următori, încercări însumate într-un dosar gros de procese verbale, adrese, teme de proiectare și articole de presă nu au avut nici un efect asupra sistemului care supervizează cu mare grijă, din umbră, monumentul.

(va urma)

4. Părinte, acesta e cel mai frumos Constantin pe care l-am văzut vreodată

Închipuiţi-vă curtea descrisă în revista Dilema, dar fără gâşte sau alte animale. O bătătură pustie, mărginită spre nord de un grajd din lemn, spre est de două coteţe, iar spre sud de casa parohială, construită pe la 1860 din banii Fondului Forestier Bisericesc. Timpul şi nepăsarea îşi puseseră amprenta asupra fiecărei construcţii în parte. Doar casa parohială beneficiase de o tencuială executată pe faţada principală, în anul 2002.

Interiorul casei era o oglindă fidelă a exteriorului. Peretelui băii, zidit direct pe pardoseala din lemn a bucătăriei părea că se prăbuşeşte peste cel ce ar fi cutezat să se apropie de soba din cărămidă vopsită. Din cele şapte încăperi ale casei, doar patru fuseseră folosite de familia preotului. Celelalte purtau încă urmele depozitării nucilor, cartofilor şi merelor. Neîntreţinute, şi încă originale, geamurile casei erau bătute în cuie şi chituite. O soluţie împotriva curentului provocat de libera circulaţie a aerului, dar în nici un caz o garanţie în vederea unui locuit sănătos. Salonul principal al casei, transformat în unic dormitor încălzibil, avea un perete complet igrasiat. Cuvintele părintelui consilier îmi răsunau în urechi:

„Te duci la Pătrăuţi şi găseşti soluţii pentru cazarea pictorilor restauratori.”

Concluzia mea era unică: Era imposibil să îi cazez acolo. Paturi nu, o singură sobă funcţională, igrasie… ce mi-am spus: „O să vorbesc duminică oamenilor în biserică. Vor găsi ei o soluţie.”

O soluţie s-a găsit. Din păcate, nu una care să mă excludă sau să mă implice minim: Am fost însărcinat pentru a doua oară să găsesc o soluţie.

În acea săptămână am văruit toată casa, cu ajutorul unui zugrav de la Rădăuţi; am adus paturi şi saltele din inventarul casat al Spitalului din Rădăuţi; am reparat şi reconstruit sobele defecte, cu ajutorul unui sobar din Pătrăuţi. Câteva femei din sat au adus nişte pături şi nişte lenjerii. Atunci când a venit pictorul restaurator am avut posibilitatea de a-i oferi o încăpere decentă.

Scriind aceste rânduri, îmi dau seama că s-au împlinit deja doisprezece ani de când l-am întâlnit pe cel desemnat să se ocupe de fresca bisericii monument. Nu aş putea spune că am avut o colaborare lipsită de situaţii tensionate. Privind înapoi, îmi dau seama că parte din aceste situaţii tensionate au fost generate de prejudecăţile cu care venise în Pătrăuţi. Pentru dânsul, eu eram un tânăr preot de ţară, dintr-o comună plină de ţigani, incapabil de a înţelege nevoile unui monument istoric, şi în mod evident, fără capacitatea de a corija acest neajuns. Pentru mine, el era un personaj ce urma să fie bine plătit în urma restaurării bisericii şi nu înţelegeam de ce ar fi necesar ca eu, să susţin prin efortul propriu sau al parohiei cheltuielile logistice ale restaurării: schelă, cazare, mâncare, lemne de foc, curent electric, gaz etc.

Privitor la contribuţia mea, în toamna anului 2003 nu s-au discutat decât lucruri principiale referitor la şantierul din 2004. Restaurarea Tabloului Votiv şi a Cavalcadei s-a făcut cu ajutorul unei schele metalice împrumutate de restaurator de pe un alt şantier. Din anul 2004, avea însă să mă salveze Înaltpreasfinţitul Pimen, care cunoaşte foarte bine dimensiunea Parohiei Pătrăuţi 2 şi a dăruit materialul lemnos pentru schelă.

Dintre toate campaniile de restaurare, cea din 2003 mi s-a întipărit cel mai bine în minte. Poate pentru că a fost cea mai scurtă, poate pentru că pictorul restaurator a lucrat singur, sau poate pentru că acei metri pătraţi de frescă limpeziţi atunci mi-au schimbat în anii următori percepţia asupra rostului meu la Pătrăuţi.

Îmi aduc aminte că locuiam împreună cu Anca în dormitorul-salon, iar restauratorului i-am oferit camera dinspre sud-estul casei. Era toamnă târziu şi făceam deja focul. Construită din piatră, biserica degajă până la Crăciun căldura înmagazinată în timpul verii, făcând astfel posibilă intervenţia de curăţare, chiar şi în lunile de toamnă târzie.

Dintr-o curiozitate practică, îmi făceam drum, destul de des, prin biserică. Incitat la început, datorită gradului mare de opacitate al pereţilor, restauratorul era din ce în ce mai fascinat de culorile şi dinamica ce se releva pe peretele de vest al pronaosului, în scena „Cavalcada Sfintei Cruci”. Când a trecut la Tabloul Votiv şi a curăţat chipul Împăratului Constantin a spus: „Părinte, acesta e cel mai frumos Constantin pe care l-am văzut vreodată.” Opinia dânsului a fost confirmată în anul 2009, la Conferința susținută de istoricul Emil Dragnev la Tesalonic. Proiectarea imaginii de la Pătrăuți a stârnit rumoare între specialiştii prezenţi. Sala a murmurat: „Constantinopoli”. Un calificativ mai mare pentru arta de tradiție bizantină nu există. Nu îşi închipuiau că în nordul României, într-o biserică zidită la 34 de ani de la Căderea Constantinopolului putea să existe pictură legată stilistic de cel mai elevat curent artistic din timpul dinastiei Paleologilor. DSC_4742_resize

Da, Pătrăuții păstrează singura pictură bizantină din Moldova. Perspectiva de relaționare, tehnică măreață a artei bizantine, poate fi studiată științific la Pătrăuți. Dar ceea ce este cel mai important vine din faptul că această perspectivă de relaționare chiar funcționează și afectează pozitiv pe oricine se expune picturii Pătrăuțiului. Aici nu intri ca să privești, ci ca să fii privit!

(va urma)

 

Copiii nu pot fi nași pentru alți copii !

DSC_1156_resize
Buna Vestire și Botezul Domnului. Pătrăuți. Fotografie Petru Palamar

– Părinte duhovnic, sunt foarte supărat pe părinţii mei.

– De ce Cristian?

– Să vă povestesc. Mătuşa mea a născut un copil … adică am un verişor. Acum două zile a venit mătuşa la noi şi a rugat pe părinţii mei să boteze copilul. Eu m-am bucurat şi am cerut părinţilor să îl botez eu. Adică eu să fiu naşul lui.

– Şi ce ţi-au spus părinţii Cristian?

– Au spus că nu se poate. Dar eu ştiu că se poate! Mi-au spus mie copiii de la şcoală. Mulţi din colegii mei au botezat copii.

– Acesta este motivul pentru care eşti supărat pe părinţii tăi?

– Da.

– Aha…

– Şi am venit să vă rog să vorbiţi cu ei pentru ca eu să fiu naşul verişorului meu.

– Cristian …. Cristian … Părinţii tăi au dreptate. Este mai bine ca naşul copilului să fie un om matur, un om trecut prin greutăţile vieţii, şi nu un copil.

– Cum adică?

– Păi hai să vedem. Câţi ani ai tu?

– Am împlinit 10 ani.

– Cristian tu însuţi mai ai foarte multe lucruri de învăţat. Naşul este dator în faţa lui Dumnezeu să înveţe pe finul său despre Dumnezeu.

– Dar şi eu pot să îl învăţ despre Dumnezeu.

– Părintele a luat din bibliotecă şi a deschis o carte. Cristian mai văzuse acea carte. Părintele citeşte din ea la multe slujbe şi are un nume ciudat: „Molitfelnic”.

– Cristian, aici este slujba botezului, şi aici sunt scrise mărturisirile ce le fac naşii. Citeşte te rog aici.

– Cristian a luat cartea în mână şi a citit:

– „Te lepezi de satana? şi de toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui?” ….. Ce e asta părinte?

– Aşa îl întreabă preotul pe naş.

– De ce?!…. Adică naşul este în război cu diavolul?

– Da Cristian. Naşul promite în faţa lui Dumnezeu că îl va proteja pe finul lui de diavol. Că îl va învăţa şi îl va ajuta să nu ajungă în prietenie cu diavolul atunci când va creşte.

– Dar … asta nu este un lucru simplu …

– Aşa este nu este un lucru simplu şi este chiar periculos.

– De ce este periculos?

– Pentru că faci o promisiune în faţa Sfântului Altar. Îi promiţi lui Dumnezeu că vei fi naş al acelui copil. Că te vei ocupa de educaţia lui şi că te vei ruga mereu pentru el.

– Părinte duhovnic, dar lucrurile acestea nu trebuie să le facă părinţii?…

– Cristian, naşul devin părinte spiritual al finului său, care îi devine fiu spiritual. Devenind părinte, naşul are datorii asemănătoare tatălui şi mamei copilului.

– Păi … cred că eu sunt prea mic pentru a deveni părintele verişorului meu … De altfel, eu am fost botezat de naşii de cununie ai părinţilor mei şi nu de un verişor.

– Aşa este. Părinţii tăi doresc să te protejeze şi să îl ajute cu adevărat pe verişorul tău care are nevoie de naşi cu experienţă în lupta acestei vieţi.

– Mulţumesc părinte duhovnic!

– Dumnezeu să te binecuvinteze Cristian!

E bine să botezăm pruncii?

DSC01577
Biserica Sf. Cruci de la Pătrăuți. Ulei pe pânză. Valentina Brâncoveanu

Sâmbătă dimineaţa, copiii s-au întâlnit în curtea de pe malul pârâului Precista. Au făcut curat în ocolul găinilor, au ordonat lemnele şi au dus gunoiul la punctul de colectare din drum. Mai apoi s-au adunat cu toţii la umbră, pe băncuţele din jurul teiului. Bădiţa Vasile tocmai închidea Ceaslovul din care citise. Discuţia a început-o Bogdan:

 

– Bădiţă Vasile, Dumnezeu mi-a dăruit un frăţior.

– Am auzit, Bogdane. Să dea Domnul să fie binecuvântat, şi să vă bucuraţi de el.

– Aş avea totuşi nişte întrebări. Săptămâna viitoare va fi botezat, iar eu am emoţii.

– Ce te face să ai emoţii?

– Păi… e aşa de mic… nu înţeleg ce se va întâmpla în biserică. Ce o să-i facă?…

– Mare Taină se petrece în biserică atunci când e botezat un copil. Toate lucrurile se schimbă în viaţa pruncului, iar comunitatea creştinilor se înmulţeşte.

– Dar bădiţă… ce înţelege un copil atât de mic din ceea ce se petrece în biserică?

– Bogdane, pruncul nu trebuie să înţeleagă acum. Viaţa omului nu e ordonată după capacitatea noastră de a înţelege, ci după puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. E important ca pruncul să fie cât mai devreme membru al comunităţii ce se împărtăşeşte din darurile Duhului Sfânt. Botezul ce îl va primi fratele tău nu este un simplu eveniment istoric, ci este o Taină. Tainele încep, şi nu mai au sfârşit. Prin Botez, fratele tău va deveni membru al Bisericii lui Hristos, şi astfel va putea beneficia de darurile Duhului Sfânt.

– Eu nu am văzut nicodată cum se botează un copil, interveni Maria. Cum se face?

– Dragii mei, slujba Botezului are mai multe etape. La început, preotul citeşte nişte rugăciuni prin care îi atrage atenţia diavolului să nu cumva să se apropie şi să lucreze asupra pruncului, întrucât acesta aparţine lui Dumnezeu.

– Am văzut eu…. naşul spune: „Mă lepăd de satana”, interveni Maricel.

– Da, după ce citeşte rugăciunile, preotul îl întreabă pe naş dacă mărturiseşte în numele pruncului „Lepădarea se satana” şi „Unirea cu Hristos”. Numai după această mărturisire, şi rostirea Crezului ortodox de către naş, începe Slujba Botezului.

– Şi ce folos va avea fratele meu din mărturisirea naşului său?

– Dragul meu Bogdan, naşii trebuie să ştie că această mărturisire îi obligă. Nimeni nu îi forţează să vină cu pruncul în braţe la botez. Dar dacă au venit şi au mărturisit în numele pruncului, răspund în faţa lui Dumnezeu de educaţia creştină pe care trebuie să o primească acel copil. Naşii devin părinţi spirituali ai copilului şi au obligaţii egale cu părinţii trupeşti, în ceea ce priveşte educaţia creştină a copilului.

– Bădiţă Vasile, cum se vede dacă naşii şi-au făcut datoria?

– Putem spune că naşii şi părinţii şi-au făcut datoria atunci când copilul creşte şi vine la biserică pentru a se împărtăşi din Taina Pocăinţei şi din Taina Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Când vine să se spovedească, fiecare om mărturiseşte „Lepădarea de satana”, adică de păcate. Iar atunci când se împărtăşeşte se realizează „Unirea cu Hristos”.

– Cele două promisiuni făcute de naş…

– Exact, Maricel. Fiecare dintre noi, atunci când ne Spovedim şi ne Împărtăşim, mărturisim dorinţa noastră de a fi „Uniţi cu Hristos”, adică mărturisim propriul nostru Botez.

– De aceea spuneaţi că Botezul este o Taină, că are început, dar nu are sfârşit…. se lămuri Bogdan.

– Da, dragul meu. Botezul nu este un moment istoric, ci o Taină. Aduceţi-vă aminte despre mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul: „Eu vă botez cu apă, dar va veni Acela Care vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.”

– Mulţumesc bădiţă Vasile. Acum înţeleg. E foarte important ca fratele meu să fie botezat cât mai repede. Va deveni creştin, va beneficia de Sfânta Împărtăşanie, iar noi o să îl învăţăm şi pe el să mărturisească, atunci când va creşte.

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑