Un vechi proverb al înțelepciunii universale compară inegalitatea degetelor de la mână cu inegalitatea dintre indivizii umani. Așa cum la o mână nu sunt două degete la fel, tot așa nu există pe pământ doi oameni identici.

Înțelepciunea populară promovează astfel, încă din cele mai vechi timpuri, toleranța dintre oameni. Odată ce ai puterea să înțelegi că omul din fața ta e unic și nu este identic cu tine, atunci și așteptările tale de la el vor fi redimensionate față de așteptările ce le ai de la tine. Numai astfel te vei feri pe tine de deziluzii, iar pe cel din fața ta, de umilință. Cine abordează astfel interacțiunea cu semenul său, inhibă o posibilă stare conflictuală, înainte ca aceasta să apară.

E esențial să înțelegem că oamenii sunt diferiți. Diferențele sunt uneori atât de mari, încât psihopedagogii au hotărât că anumiți copii nu pot parcurge programa școlară obișnuită. Și într-adevăr e descurajant să îți dai seama că sunt adolescenți care nu pot înțelege operațiunea matematică a împărțirii, sau chiar a scăderii. Capacitatea de memorare poate fi asemenea cu a unui copil „normal”, dar procesarea informațiilor acumulate prin memorare lasă de dorit. În mod obișnuit, puterea de a procesa informațiile e numită „inteligență” și psihopedagogii au inventat un sistem de măsurare a acesteia și o scară de la 20 la 140, în interiorul căreia au început să catalogheze pe oameni. S-a observat că oamenii „obișnuiți” se situează, pe scara IQ, peste 90. Există însă un procent mare de populație care se încadrează între 20 și 90 (IQ).

Experiența ne arată că aceștia din urmă nu vor ajunge să susțină doctorate în știință, dar în urma unei educații perseverente au toate șansele să deprindă o meserie ce îi va transforma în membri activi și utili societății. De-a lungul timpului, oamenii au abordat diferit problema acestor copii.

Societatea de Citire Viitorul
În anul 1908 preotul Constantin Morariu înființează la Pătrăuți Societatea de Cetire „Viitorul”. Scopul întreprinderii a fost alfabetizarea.

Spre exemplu, în satul tradițional, unde existau întotdeauna turme de animale, asemenea oameni ajungeau să mâne vacile și oile, la păscut. Utilitatea ce și-o regăseau în interiorul societății sătești nu îi proteja însă de apelative ca „prostul satului”. Foarte des, copiii și tinerii îi chinuiau în diferite moduri, căutând într-un mod laș prilej de distracție pe seama acestor oameni. Și poate această atitudine intolerantă era pornită tocmai din metoda de educație a părinților și bunicilor, care amenințau mereu pe copii: „Dacă nu înveți, ai să ajungi să păzești oile!”âO altă abordare e întâlnită, la sfârșitul secolui al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în unele societăți europene. E uimitor, dar deficiența mentală era considerată o boală psihică, iar copii ce sufereau de retard erau internați în ospicii. Este cunoscută situația Italiei începutului de secol XX, când medicul Maria Montessori reușește să demonstreze că retardul nu este o boală psihică. Marele câștig al medicului italian nu a fost doar scoaterea copiilor din ospicii, ci demonstrația pe care a făcut-o privitor la educabilitatea acestor copii și la reversibilitatea retardului.

Fiecare om este diferit. Și tocmai de aceea există oameni cu „nevoi speciale” de educație. Dacă e deplin acceptat că unii oameni au memorie vizuală iar alții au memorie auditivă, de ce nu ar exista oameni care să aibă o memorie tactilă, olfactivă, gustativă sau muzicală? Maria Montessori a demonstrat că fructificarea stilurilor diferite de învățare poate face minuni.

Revin. Toate acestea nu înseamnă că acești copii vor ajunge doctori în științe, dar în mod sigur pot să își câștige locul pe care Dumnezeu li l-a hărăzit în societate, ocolind răutatea intolerantă a oamenilor ce nu reușesc să înțeleagă faptul că nu există două degete identice la o mână.

Nu aș avea curajul să afirm că activitatea mea de profesor la Școala specială din Câmpulung (2003-2004) și la Centrul Școlar din Suceava (2006-2007) a avut un rol hotărâtor în viața copiilor cu care am lucrat. Asta numai Dumnezeu știe. Pot însă să afirm fără a greși că întâlnirea mea cu acești copii m-a ajutat să înțeleg societatea în care trăim. Dragilor! E inutil să vă ascundeți în spatele unor bariere sociale, ignorând pe acei oameni ce nu se ridică la un anumit nivel de înțelegere. Ne întâlnim cu acești oameni în fiecare zi și nimeni nu îi poate ocoli. Educația e șansa lor și a noastră. Numai investind în educația acestora vom construi o societate de care să nu ne fie rușine.