Una peste alta, modelarea bisericii din lemn mi-a adus primele bucurii notabile ce au rodit în urma activităţii mele preoţeşti. Tradiţional, de sute, și probabil de mii de ani, asemenea edificii se împlântau în pământ cu ajutorul unor stâlpi de salcâm. Părintele arhiepiscop nu dorea să îngreuneze bugetul șantierului, și prin urmare a decis ca biserica de la Pătrăuți 2 să fie ridicată pe stâlpi de salcâm. Obștea comunei Pătrăuți deține o pădure de salcâm, despre care Înaltpreasfințitul știa. Prin urmare, mi-a revenit sarcina de a aduce lemnul pentru stâlpii pe care urma să se așeze tălpile bisericii.

În ziua sfințirii locului pentru biserică, primarul comunei a promis că va facilita obținerea lemnului de salcâm. Luni dimineață eram în biroul domniei sale, ca să aflu că lucru nu era chiar așa de ușor. Chiar dacă proprietar nu era Statul Român, ci obștea comunală, trebuia cerută aprobarea Ocolului Silvic Pătrăuți, care ar fi urmat să trimită un brigadier ce va marca salcâmii necesari, pentru ca abia apoi să mergem să îi recoltăm. De altfel, domnul primar nu avea timp în acea zi pentru a merge la Ocolul Silvic, prin urmare mi-a dat întâlnire a doua zi dimineață, la prima oră, la primărie.

Mă simțeam neputincios. La șase luni de la venirea mea în Pătrăuți, după o iarnă foarte grea, în care slujisem Liturghia mai mult singur, între zidurile reci ale Monumentului istoric, mi se dădea posibilitatea de a arăta că pot să fac și eu ceva, când de fapt nu puteam. Aș fi vrut ca lucrurile să se învârtă asemenea gândului meu, dar aveam să aflu că așa ceva e imposibil. Trebuia să aștept încă douăzeci și patru de ore.

Marți dimineață m-am trezit înfrigurat, cu teama gândului că voi irosi și acea zi fără a rezolva problema temeliei bisericii-paraclis. Ar fi fost un dezastru. Următoarele două zile trebuia să fiu prezent la Școala Specială din Câmpulung, prin urmare, în imposibilitate de a coordona împlinirea sarcinii primite. Gândind la acestea, am închis grilajul de fier cu care socrul meu dăruise întreaga casă parohială imediat ce a primit vestea că fiica dânsului va găzdui în acest loc.

Clinchetul lacătului ce se închidea a fost însoțit în acea dimineață de primăvară cu un salut de „Bună ziua, părinte!” rostit de doi bărbați care apăruseră de nicăieri, în spatele meu. Pe unul dintre ei îl cunoșteam – fusese la biserică în primele duminici ale Postului Mare – pe celălalt nu îl știam încă. Cei doi s-au prezentat, și au spus: „Părinte, om fi noi, la Pătrăuți, un sat cu mulți țigani, dar biserica vrem să o construim pe temelie de beton, și nu pe pari. Noi doi plătim cimentul și aducem oameni care să facă temelia.” În fapt, proiectul pe baza căruia se luase autorizația de construcție așa prevedea: temelie de beton. Apelarea la stâlpi de salcâm era o derogare pe care Înaltpreasfințitul o făcea pentru a nu îmi îngreuna viața.

În ciuda faptului că aveam deja șase luni de preoție și învățasem lecția „să nu crezi până nu vezi”, vorba celor doi gospodari m-a umplut de bucurie. Mă hrănesc și astăzi din sentimentul cu care Dumnezeu m-a bucurat atunci. Le-am spus oamenilor despre demersurile planului cu salcâmul, și le-am promis că voi susține în fața primarului și a Părintelui Arhiepiscop varianta cu temelia de beton. Cei doi au închiriat o mașină și au plecat să arvunească materialele necesare realizării temeliei. Eu am mers la primărie.

Pe atunci, birourile instituției civice pătrăucene se aflau în clădirea Casei de Cultură. Sediul Primării era de ani buni în lucru și o resemnare generală domina întreaga comună. De altfel, cu o lună în urmă, când îl anunțasem pe primar că se va face biserică nouă în sat, aproape a râs de mine. Era total neîncrezător că voi finaliza acest proiect și îmi aducea ca argument scheletul de beton al clădirii Primăriei și șantierul nefinalizat de la Școala din Pătrăuți, unde copiii învățau în trei schimburi. În acea zi, l-am găsit pe domnul primar sfătuindu-se cu un pădurar. Vorbeau despre stâlpii mei de salcâm și ajunseseră la concluzia că trebuie făcută temelie de beton, concluzie ce mi-au comunicat-o imediat ce am intrat pe ușă. Le-am spus despre cei doi gospodari ce porniseră deja la drum în această direcție, și s-au liniștit. Rămânea să obțin aprobarea episcopului.

Pe Înalpreasfințitul l-am găsit mai greu. În fiecare zi, dânsul verifică starea bătrânilor de la Azilul de pe dealul dinspre Ipotești și se îngrijește de buna funcționare a bucătăriei, gospodăriei anexă și atelierelor de acolo. În fapt, acest așezământ nu a avut niciodată alt superior, fiind condus direct de către episcop. Mai târziu, am învățat să îl caut pe traseu și așa am avut ocazia de a-l însoți în acest periplu.

În acea zi însă, l-am așteptat la birou. Atunci când a venit, am avut surpriza să constat că de la Azil plecase la Pătrăuți, unde trasase locul pentru biserică și dăduse sarcină pălimarului să sape găurile pentru stâlpii de salcâm. I-am povestit despre inițiativa satului de a face temelie din beton. Nu a fost împotrivă, dar m-a avertizat că nu e lucru ușor. Eu oricum nu mai puteam să dau înapoi. Înaltpreasfințitul a înțeles și mi-a spus: „Bine, ai două săptămâni ca să faci temelia. Să nu uiți că pe suprafețele unde vom pune tălpile din lemn, trebuie să fie izolată.”

Cu binecuvântarea luată, m-am întors repede la Pătrăuți, tocmai la timp pentru a-l opri pe pălimar din săparea unei gropi noi. Nu mai puneam stâlpi de salcâm, așa că se schimba și metoda de excavare a pământului.

În două săptămâni, temelia era turnată și izolată. Părintele Arhiepiscop a venit pe șantier, pentru a verifica lucrarea. Bucuria ce a manifestat-o bătrânul episcop în fața temeliilor finalizate a declanșat în mine un acces de speranță privitor la viitor. Îmi aduc aminte că în timp ce mașina episcopului se îndepărta nu m-am putut abține și am eliberat un chiot de bucurie, spre mirarea oamenilor ce erau de față.

În acea seară, unul din cei doi gospodari care realizaseră temelia, a venit să mă întrebe cum decursese inspecția. I-am vorbit despre bucuria Înaltpreasfințitului și am încercat să îl invit în interiorul casei parohiale, pentru a-i arăta baia și bucătăria, cele două încăperi aflate în auto-demolare pe interior. În mintea mea încolțise speranța că acest om avea puterea de a rezolva și această problemă. A înțeles unde băteam și a spus: „Părinte, o să reparăm și casa parohială, dar cu o condiție: Să rămâneți la noi în parohie o perioadă mai lungă de timp.”

Vorbele lui m-au năucit. Între mine și el se formase deja o relație de prietenie, iar cererea dânsului mi-a provocat o durere insuportabilă. Știu că am spus doar atât: „Nu îmi puteți cere lucruri care nu țin sută la sută de mine.”

Baia și bucătăria aveam să le repar mai târziu, în urma unui ajutor financiar nesperat venit din partea unei celebre familii de antrenori români de fotbal. Cu ajutorul lor, în anii 2005-2007, am organizat casa în formă de muzeu și am făcut reparațiile urgente la acea dată.

DSC01887
Finalizarea temeliei. Martie 2004.

 

Pentru mai multe fotografii din timpul lucrărilor de construire a temeliei, apăsați AICI.