Nu este ușor să fii custode al unui monument istoric, dacă ai suflet pentru a simți contrastul dintre dimensiunea spirituală a locului și suferințele acute ale edificiului. Biserica de la Pătrăuți duce în spate mai bine de 500 de ani de istorie. După cum fiecare om știe, timpul material (kronosul) consumă tot ceea ce îi iese în cale. Urmele luptei cu istoria rămân ca niște răni cicatrizate ce se pot redeschide în orice moment.

Într-un edificiu medieval, galeriile săpate de șoareci, cuiburile de păsări, găurile lăsate de ciocănitori și gudronul liliecilor sunt ele însele monumente istorice, lăsate moștenire din generație în generație.  Infiltrațiile apei au construit de-a lungul anilor, în pereții groși ai zidurilor antice adevărate caverne locuite de insecte și formațiuni microbiologice.

Dacă vorbim despre o biserică pictată, cum este cazul Pătrăuțiului, fresca reacționează ca o hârtie de turnesol. Preluând din interiorul pereților umiditatea și ciupercile, fresca le expune la limita întâlnirii cu aerul, ascunzând astfel compozițiile picturale. Formațiunile microbiologice (ciupercile) ajung la suprafață  sub forma unor construcții insulare ce urmăresc și denaturează culorile. Mai tragic este cu apa. Aceasta antrenează foarte multe săruri, pe care le implantează între straturile de culoare. Odată evaporată apa, sărurile cristalizează și produc exfolieri iremediabile ale picturii.

În afara celor doi factori ce afectează pictura dinspre zid, mai sunt trei motive pentru care urmele a 500 de ani fac nelizibilă o pictură: praful, fumul și distrugerile provocate de oameni. Fresca de la Pătrăuți nu este plană, ci copie volumele pietrelor de râu din care e zidită biserica. Astfel, peretele e plin de valuri ce permit, mai ales pe zonele de cornișă, așezarea prafului ca pe un dulap. Închipuiți-vă cum ar arăta dulapul dumneavoastră după 500 de ani de praf… Dar în biserică se mai adaugă și fumul generat de cult. Focul, sub forma simbolică  a lumânării sau a cărbunelui din cădelniță are un rol important în cultul ortodox, aducând aminte de imaginea Rugului Aprins prin care Dumnezeu a vorbit lui Moise. Dar focul face fum, iar fumul se așază pe pereți. Acum ați înțeles de ce Iaromira Popovici, în articolul „Dulce Bucovină” scria despre obligativitatea unei restaurări la Pătrăuți. Cei 500 de ani de istorie ocultaseră complet mesajul iconografic.

titi gheorghiu
„Între Pământ și Cer”. Ulei pe pânză. Pictor: Titi Gheorghiu (New York)

Trebuie spus, că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române rânduise la Suceava un ierarh care înțelege pericolele la care este expus un monument istoric. Nu de puține ori l-am văzut pe părintele arhiepiscop intervenind de urgență și salvând o situație stringentă care ar fi periclitat un monument. Mai târziu, am aflat de la ultimul preot paroh al bisericii Sf. Nicolae de la Probota, că Înaltpreasfințitul salva edificii medievale încă din anii 1980, când funcționa ca episcop vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, la Iași.

Unul din proiectele părintelui arhiepiscop era construirea unor paraclise pe lângă bisericile împlinite cu fresce medievale, astfel încât incidența afumării și a eroziunilor accidentale  cauzate de factorul uman, să scadă.  Pe data de 14 martie 2004 a fost sfințit locul bisericii de lemn de la Pătrăuți 2. Avea să fie ctitoria Înaltpreasfințitului, asemenea celorlalte paraclise din lemn construite pe lângă fiecare monument istoric din Arhiepiscopie. Implicarea parohiei era însă naturală și obligatorie. Personal, am văzut în oportunitatea de a construi o biserică în parohia mea, posibilitatea de a-mi adăuga în CV o piesă grea: construcția unei biserici. Aceasta ar fi trebuit să ajute în momentul mult-așteptatului transfer. Aveam să muncesc pe acest șantier cum nu am mai muncit în întreaga mea viață.  Naveta mea nu se mai realiza în triunghi. Două zile pe săptămână eram la Câmpulung, cinci la Pătrăuți.

Lucrările au fost coordonate de patru oameni din comuna Vicovul de Sus. Crescuți în mijlocul pădurilor Bucovinei, cei patru se simțeau în elementul lor în curtea casei parohiale de la Pătrăuți, curte pe care Înaltpreasfințitul o umpluse cu material lemnos . Era o bucurie să-i vezi pe vicoveni gândind și modelând lemnul în formă de spațiu sacru. Fiecare etapă era discutată și hotărâtă într-un sfat de șantier ce se întrunea aproape zilnic în jurul Părintelui Arhiepiscop. Cei patru maeștri ai lemnului erau oamenii săi. Împreună construiseră căminele de bătrâni ce sunt presărate pe tot cuprinsul Județului Suceava și împreună vor construi în anii următori zeci de case pentru sinistrații din diferite părți ale României.

Mare mirare a fost pentru oamenii satului să-l vadă muncind pe șantier pe însuși Arhiepiscopul Sucevei. Ei nu știau că acest tip de implicare se repeta și în alte localități aflate în nevoie. Intrigați, oamenii au căutat să își explice situația pornind de la realitățile lor personale. Astfel, actul de ctitorie al episcopului nu a fost perceput ca un dar părintesc oferit unei comunități bisericești, ci ca un ajutor interesat dat noului preot de la Pătrăuți 2.

Am avut surpriza ca în anul 2006, participând la slujba de înmormântare a unei bătrâne din sat, eveniment la care fuseseră invitați și doi preoți din oraș, să fiu întrebat de unul dintre preoți: „Ia spune drept, părinte: Ești sau nu ești nepotul părintelui Arhiepiscop?”  Atunci când diferența dintre realitate și bârfă frizează limita absurdului, a răspunde la o asemenea întrebare nu este un lucru simplu. Pe de altă parte, lipsa unui răspuns ar fi fost interpretată ca o confirmare a enunțului din întrebare. Trebuia să răspund imediat.

Tocmai ieșeam pe poarta casei bătrânei adormite întru așteptarea Învierii. Ne aflam în cel mai înalt punct al parohiei mele. De acolo se pot vedea biserica și casele oamenilor ce locuiesc pe aria geografică orânduită. Am hotărât să înlocuiesc răspunsul cu o descriere geografică a parohiei mele. Drept în fața noastră se întindea ghetoul comunității de rromi: 450 de case, construite pe suprafețe de pământ cuprinse între 100 și 300 de metri pătrați. Datorită înghesuielii, de la distanță, acoperișurile din tablă par că se unesc unul cu altul, creând senzația unui spațiu artificial și de neînțeles. În partea dreaptă a drumului pe care se desfășura cortegiul funerar, răsfirate printre grădini și pâraie, 150 de case locuite de români. Din acel punct am putut indica inclusiv cele două case de adunare neoprotestante aflate pe teritoriul parohiei. Instant, am citit pe fețele celor doi colegi că găsisem răspunsul ideal. Preoții, tată și fiu, erau capabili să înțeleagă foarte ușor calitatea economică a unei parohii. Răspunsul la întrebarea ce mi-o adresase părintele-tată a fost dat de părintele-fiu: „Am spus eu! Dacă era nepotul Înalpreasfințitului era preot la Sfântul Dumitru și nu la Pătrăuți 2.”

Mulțumit că am reușit să infirm un neadevăr am solicitat imperativ să aflu care era sursa acestei bârfe. Părinții au chemat atunci pe fiul repausatei, care a confirmat că știe acest lucru de la mama sa, căreia îi spuseseră oamenii din sat. Astăzi, după 12 ani de pastorație în aceeași comunitate, pot să afirm faptul că mecanismele psihologiei comunitare sunt pentru mine, în continuare, o mare taină.