DSC_9865_resizeLuni dimineaţă, Cristian şi-a luat ghiozdanul plin cu cărţi a plecat spre şcoală. Drumul spre şcoală e presărat cu ochiuri de apă rămase în urma ploii de duminică noaptea. Cristian le ocoleşte cu grijă, deoarece dorea să își păstreze curate noile sale haine, ce le primise cadou cu ocazia Paştelui. Nu era un lucru simplu, pentru că între ochiurile de apă se formaseră dâmburi de noroi ce cufundau toată talpa pantofului. Copilul a făcut însă eforturi să nu se murdărească. Îi era milă de mama lui care trebuia să spele toate hainele de fiecare dată când ploua. Încet…, încet…., a ajuns cu bine la şcoală. Prima sa grijă a fost să meargă la baie pentru a-şi spăla pantofii. Apoi, a intrat la ore. Ziua nu avea să se termine însă cu bine. În recreaţia mare, Cristian a ieşit în curtea şcolii şi a încercat să meargă până pe banca de sub teiul cel bătrân de lângă gardul şcolii. Nu făcuse mai mult de zece paşi prin curtea plină de ochiuri de apă şi noroi că un coleg dintr-o altă clasă îi pune piedică. Cristian a căzut cât era de lung, în noroi. S-a ridicat repede, şi a început să fugă după cel ce îi pusese piedica. L-a ajuns din urmă, şi la trântit la pământ. Marcel, căci aşa se numea copilul a început să urle. Profesorul de serviciu a intervenit imediat, i-a despărţit pe cei doi copii şi l-a ridicat pe Marcel. Copilul urla. Pe faţa sa, noroiul era amestecat cu sânge proaspăt ce curgea dintr-o rană ce se deschisese adânc între ochi şi obraz. În cădere, Marcel se lovise de o bordură. Profesorii au sunat imediat la numărul de telefon 112 şi în zece minute a venit maşina Salvării. Marcel a fost dus la spital.

Cristian a fost luat în cancelarie, unde au venit dirigintele, directorul, poliţistul ce era de serviciu şi părintele profesor de religie. Acesta din urmă era şi duhovnicul lui Cristian. Toţi cei de faţă erau foarte miraţi de cele întâmplate, deoarece nu mai avuseseră probleme cu Cristian. Cristian însuşi era speriat de cele ce se întâmplaseră. Tăcerea a spart-o directorul şcolii, care l-a întrebat pe copil:

– Ce poţi să ne spui despre ce s-a întâmplat în curte?

Cristian tăcea …. Părintele a intervenit şi a spus:

– Cristian, tu eşti conştient de faptul că ai greşit?

– Nu am vrut părinte, … de unde era să ştiu că se va lovi la faţă aşa de rău. Marcel mi-a distrus hainele. El m-a împins prima dată în noroi…. Uitaţi-vă cum arăt….

– Adică vrei să ne spui că nu ai început tu? Întrebă dirigintele.

– Da, el a început …

– Şi asta îţi dădea dreptul să îl loveşti şi tu? Îl întrebă părintele pe Cristian.

– M-a inervat … uitaţi în ce hal m-a murdărit … ce o să spună mama, acasă …

Din acest moment, ceilalţi îl lasă doar pe preot să vorbească cu Cristian.

– Deci te-ai mâniat?

– Da…

– Ia spune tu Cristian, mânia este o faptă bună?

– Nu cred, am învăţat despre ea că este o patimă.

– Colegul tău, Marcel, avea mânie pe tine?

– Nu cred …, l-am văzut împiedicând şi pe alţi copiii…

– Deci el te-a împiedicat în joacă…

– Probabil, … dar ce fel de joacă e asta…

– Sigur că nu e un mod corect de a te juca, dar acum eu vreau să te întreb altceva: reacţia ta de a-l luat la bătaie este pe măsura dorinţei lui de a se juca?

– Nu …

– Poate ar fi trebuie atunci când l-ai văzut că împiedică pe alţi colegi să încerci să vorbeşti cu el. Tu eşti într-o clasă mai mare şi ai fi putut să îl ajuţi. Poate că felul lui de a se juca vine din dorinţa de a fi băgat şi el în seamă. Dacă ai fi vorbit cu el aţi fi descoperit neapărat un alt mod de a se juca. Nu crezi?

– Poate…

– Dar tu ce ai făcut Cristian? Cum ai răspuns la dorinţa lui Marcel de a se juca cu tine?

– L-am lovit… s-a lovit grav…

– Cristian, ce s-ar fi întâmplat dacă Marcel se lovea la tâmplă şi nu la faţă?

– Vai, … părinte, …. mama spune că dacă te loveşti mai tare la tâmplă mori …

– Tu ce crezi, s-ar fi putut întâmpla acest lucru?

Cristian nici nu mai avea putea să răspundă. Faţa sa arăta cât de speriat era pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. În cancelarie se aşterne o tăcere grea. Nimeni nu mai vorbea. Într-un târziu, Cristian spune:

– Ce trebuie să fac acum, părinte?

– Fapta ta te-a făcut dator faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că va trebui să te spovedeşti şi să-ţi iei un canon. Te-a făcut dator faţă de şcoală, ceea ce înseamnă că e posibil ca profesorii să îţi scadă nota la purtare. Şi te-a făcut dator faţă de Marcel. Va trebui să mergi, să îţi ceri scuze de la el şi să îi fii prieten. Să încerci să pui umărul la educaţia lui, astfel încât să nu se mai întâmple aşa ceva.