Economia românească este afectată profund de lipsa culturii antreprenoriale și de lipsa forței de muncă specializate. Prin urmare, un număr mare de cetățeni activi, unii dintre ei posesori ai unor resurse financiare rezonabile se află într-o permanentă căutare a unui obiect de activitate care să le asigure un venit. Din păcate, lipsa culturii antreprenoriale îi face pe cei amintiți să copieze obiecte de activitate despre care au auzit că ar funcționa. Teoretic, investiția într-o afacere pe care nu o cunoști are toate șansele să eșueze. Dar unde este omul care să accepte a nu se implica în ceva ce e descris atât de frumos încât pare un pont sigur? Eu sunt unul dintre cei ce am învățat pe cont propriu că teoria antreprenorială se împlinește foarte des în practică.

În iarna anului 2003/2004 am înființat în casa parohială de la Pătrăuți o plantație de ciuperci Pleurotus. Da, este aceeași iarnă în care făceam naveta la Câmpulung Moldovenesc. Dezvoltasem o obsesie să demonstrez că pot echilibra bugetul familiei mele, că odată intrat în câmpul muncii pot să câștig acei bani care să îmi asigure un trai independent de renta primită de la părinți. Banii din salariul de profesor îi duceam pe toți la Protopopiat pentru a plăti taxele aferente salariului ce ar fi trebuit să îl câștig la altar. Banii din vânzarea ciupercilor ar fi trebuit să înlocuiască venitul aproape inexistent al altarului.

Să nu credeți că am făcut acest lucru singur. Pentru ciupercărie m-am asociat cu un om din Rădăuți, care știa câte ceva despre acest domeniu și care pe mine m-a convins că știe suficient de multe încât să „dăm lovitura” împreună. Aveam în casa parohială de la Pătrăuți două camere care erau folosite ocazional pentru praznice. Am dus mesele și băncile în șura grajdului și am umplut camerele cu rafturi de lemn pe care am instalat saci cu compost fecundat. Lumina, umiditatea, căldura (din aer și cea din sac) și calitatea aerului, cei cinci factori ce trebuie ținuți în parametri optimi pentru buna dezvoltare a ciupercilor erau noile noastre obsesii. Până la urmă, ciorchinii cu ciuperci au ieșit unul câte unul din saci. Am mâncat ciuperci făcute de mine… dar nu mi-am scos banii investiți în plantație.Dinu si ciupercile

Am câștigat însă experiență. Atât eu, dar mai ales omul ce conducea ciupercăria. Dânsul a locuit toată iarna la Pătrăuți. Cumva eram bucuros de faptul că era cineva care să suplinească lipsa mea atunci când eram la Rădăuți sau la Câmpulung. Asociatul meu a ajuns însă în scurtă vreme la disperare. Gospodarii din sat nu îl deranjau, căci aceștia se întâlneau cu mine la biserică. Țiganii însă, auzind că a venit un preot nou au năvălit peste el, fiecare cu povestea lui, care se termina implacabil cu cerșitul a câțiva „păstrăvi”. Acesta este numele popular al ciupercii Pleurotus. În scurtă vreme se dusese vestea că în casa parohială este o păstrăvărie. Supărat de problemele ce i le aducea viețuirea în casa parohială, într-o zi, omul meu a explodat: „Toată viața am vorbit de rău pe preoți și am zis că duc o viață ușoară. O să spun la toată lumea ce înseamnă să fii preot!”

Întreprinderea noastră nu s-a oprit până prin februarie. Fierbeam apa pentru sterilizarea compostului într-un butoi de tablă instalat în mijlocul curții, ceea ce a atras atenția tuturor. Retrași la gura sobei, oamenii bârfeau curiozitatea satului: adică pe noul popă. Unii erau supărați pentru că desființasem încăperile din casa parohială utilizate anterior pentru praznice. Alții erau intrigați de eforturile noastre de a fierbe apa pe frig, înconjurați de zăpadă. Conjurat să își dea cu părerea, un bătrân le-a spus: „Lăsați-l în pace și bucurați-vă că a venit în sat un popă gospodar!”