casa si biserica_resize
Casa parohială din Pătrăuți. 1919.

Am întâlnit în orașul dintre munți oameni frumoși la suflet și la chip. Doamna director mi-a aranjat orarul în așa fel încât să îmi pot susține orele și mi-a facilitat găzduirea pentru o noapte pe săptămână în internatul școlii. Omenește vorbind, am rămas dator acelor oameni. M-au considerat unul dintre ai lor, purtându-se cu mine ca niște părinți sau frați. De mai multe ori, doamna director mi-a spus că nu din școală ar trebui să mă transfer spre Suceava, ci parohia să o aduc în zona de munte. Când a acceptat că drumul meu prin Câmpulung va fi doar o trecere de un an, mi-a mărturisit speranța ei ca această „trecere” să lase o urmă care să lucreze și după plecarea mea. Dumnezeu știe dacă m-am ridicat la înălțimea acestor oameni de munte și dacă am reușit să le împlinesc așteptările. Ceea ce eu știu este că am încercat.

Nu a fost un an ușor. Încă nu ne hotărâsem să vindem apartamentul din Iași, prin urmare nu aveam o bază stabilă în Suceava. Soția primise repartiție în Rădăuți. Viața mea se desfășura în triunghiul Pătrăuți, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc. În fapt, în acel an, am înconjurat Bucovina românească de peste 50 de ori.

Îmi aduc aminte cu drag de zilele când traversam Obcina Mare, dinspre Rădăuţi spre Vatra Moldoviţei. Am avut ocazia să văd cum de prin văile munţilor urcau la şosea copii cu ghiozdane în spate. De sus, de la Palma, şi până în Ciumârna maşina mea se umplea de şcolari. Pe cei mai mici îi lăsam la Ciumârna, pe cei mari îi duceam la Vatra Moldoviţei. De la aceşti copii am aflat că alţi colegi de-ai lor nu au norocul ca prin apropierea casei să treacă un drum naţional, ceea ce îi obligă să parcurgă pe jos, în fiecare zi, poate şi mai mult de 10 kilometri.

Iarna am circulat însă cu trenul. Miercuri dimineață mă trezeam la Pătrăuți, înainte de ora 4, pentru a mă urca în autobuzul ce staționa peste noapte în fața casei parohiale. Autobuzul mă lăsa sub pasarela din Ițcani, la 200 de metri de gară. Cel mai interesant era când viscolea. Parcurgeam cei 200 de metri în zece minute, încercând să nu mă împiedic printre șinele de cale ferată ce erau ascunse în nămeți. Din gară, urma o călătorie de peste două ore. Ajungeam în orașul dintre munți cu 10 minte înainte de ora 8 și urmau multe ore de curs.

Numai cine a predat într-o școală pentru copii cu nevoi speciale știe ce înseamnă o zi de curs la clasele primare și gimnaziale. Seara mă târâiam până la etajul întâi al internatului unde eram găzduit. Cu toată strădania doamnei pedagog, care încerca să îi liniștească pe copiii ce locuiau la același etaj, reușeam să adorm abia după ce se dădea stingerea.

Cu trei nopți pe săptămână dormite la Pătrăuți, trei la Rădăuți și una la Câmpulung, după câteva luni aveam să trăiesc o experiență interesantă. Când mă trezeam dimineața, înainte să deschid ochii, nu reuşeam să realizez în care dintre locaţii mă aflam. Cu timpul am transformat această neştiinţă într-un joc cu memoria mea, şi fără să deschid ochii, mă întrebam unde sunt. Trebuie să spun că au fost multe zile în care mi-am răspuns greșit. Eram obosit.

(va urma)