Dragii mei,
Sunteți intrigați, pe bună dreptate, de conflictul calitativ între ceea ce ar trebui să fie „iubirea” și felul cum este uzurpat numele nobil al acesteia și tăvălit în mocirla imoralității umane.
Trebuie să știți încă de la început că la temelia acestei uzurpări stă o mare confuzie: iubirea este considerată o emoție, când de fapt ea este o PUTERE ce izvorăște din Dumnezeu și se revarsă gratuit asupra omului și a întregului cosmos. Abia atunci când omul se împărtășește din această putere, simte sentimentul adevărat al iubirii. (vezi și Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 192-193)
Dacă este să vorbim despre ce este iubirea în sine, trebuie să spunem că este vorba despre aceeași putere care a creat și care păzește întreaga existență. Știm din Biblie că „Dumnezeu a spus … și s-a făcut”. Puterea creatoare s-a revărsat prin cuvânt, iar motorul acestei revărsări este chiar iubirea și bunătatea lui Dumnezeu.
Interpretând scrierile lui Dionisie Areopagitul, părintele Dumitru Stăniloae spune că „cea mai proprie numire ce se cuvine subzistenței divine, care o deosebește de toate, este aceea de bunătate … De ceea, chiar prin existența sau supraexistența ei, ea extinde binele, ca bine esențial, la toate existențele, așa cum soarele luminează toate nu în baza unei hotărâri, ci prin însăși existența lui. … Prin razele acestei bunătăți se mențin toate într-o unitate și progresează în bine. Binele suprabun dă existență și formă tuturor.” (Ibidem, p. 190)
Iubirea nu este un eveniment ușor de delimitat în timp și spațiu. Ea este însăși ESENȚA EXISTENȚEI, noastre. În fapt, noi nu trăim iubirea, ci ne împărtășim din ea. Iar această minune nu se petrece doar atunci când este vorba despre iubirea dintre om și Dumnezeu, ci inclusiv când este vorba despre iubirea dintre oameni. De aceea, Sfântul Apostol Ioan scrie: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4, 7-8)
Universul, alcătuit din întreaga lume creată, îngeri și oameni, formează un organism viu dependent de Creatorul său. Proiectul acestui univers este gândul și cuvântul lui Dumnezeu, iar funcționalitatea acestui univers este asigurată de iubirea lui Dumnezeu.
Scriind despre funcționalitatea universului, Sfinții Părinți numesc acest fenomen ICONOMIE și consideră că omul poate influența prin activitatea sau inactivitatea sa această funcționalitate. Activând corect în iconomia cosmosului creat, omul se împlinește pe sine și înmulțește printre creaturi ordinea legiuită de Dumnezeu. Împlinit în acest fel, omul trăiește în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui.
Datorită legăturii nedespărțite dintre iubire, cunoaștere și ordine, Mântuitorul Hristos atrage atenția asupra condiționalității esențiale dintre iubirea de Dumnezeu și respectarea poruncilor: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui.”(Ioan 15, 10).
Acestea nu sunt spuse într-un registru compensatoriu „îmi dai / îți dau”, ci în temeiul regulilor de funcționare a lumii create. Poruncile lui Hristos sunt chei practice care garantează ordinea în universul creat, prin cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.
Dragii mei,
Cunoscând toate aceste realități, putem, în sfârșit, să abordăm tema care a generat întrebarea voastră: relația dintre un bărbat și o femeie. Referitor la acest subiect obiceiurile contemporane golesc de sensul cel adevărat cuvintele „dragoste”/„iubire” și le resemnifică utilizându-le pentru a desemna inclusiv evenimente fizice nelegiuite și imorale.
Confuzia despre care vorbeam la începutul scrisorii mele, este între IUBIRE și EMOȚIA ce se numește în limbajul de astăzi CHEMISTRY. Să fim bine înțeleși: emoțiile ce cuprind două persoane care declară subit „ne-am îndrăgostit” sunt un fenomen natural ce însoțește întâlnirea dintre bărbat și femeie. Da, este un fenomen foarte intens și de multe ori auzim că: „și-au pierdut capul”. E un fenomen euforic și îi face pe cei doi să simtă că nimic nu mai contează în această lume decât întâlnirea dintre ei. Oamenii denumesc acest fenomen „dragoste” și le urează celor doi, atunci când ei se căsătoresc, să se iubească toată viața la fel ca în prima zi. Apoi, cei doi își încep traiul în comun și constată că ceea ce ei numeau confuz „iubire” se răcește și încet-încet dispare. Și de aici, până la dezastrul personal, familial și social nu mai este decât un pas…
Un cuplu ce își blochează așteptările în păstrarea „chimiei” specifice primelor întâlniri este un cuplu condamnat. Bărbatul și femeia ce au primit Taina nunții trebuie să își amintească mereu cele două binecuvântări prezent în una din rugăciunile Tainei: „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul nostru, sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și legiuitorul nunții celei trupești”. Nunta cea trupească este un eveniment natural al vieții omenești. Nunta cea tainică însă este un eveniment metafizic ce are început în momentul săvârșirii Tainei Nunții, iar apoi îi însoțește pe cei doi pentru totdeauna. Aici este terenul în care trebuie lucrată cu responsabilitate iubirea. De aceea vă spun: Iubirea dintre miri nu trebuie să rămână „la fel ca în prima zi” ci trebuie să crească pe măsură ce aceștia înaintează în viață.
Dragilor,
Emoția întâlnirii dintre un bărbat și o femeie (chemistry) este un fenomen natural ce îl observăm ușor și în dansul de împerechere al păsărilor. Iubirea însă este împărtășirea celor doi din iubirea lui Dumnezeu și aceasta nu este un fenomen natural ci o experiență ce se obține în timp. Iubirea nu este o simplă emoție ce ne lovește arbitrar ci, un sentiment construit prin voința noastră liberă și în deplină cunoștință de cauză. În acest fel, „nunta cea tainică” rodește și se împlinește în viața familiei și plasează pe om în comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele. De aceea Sfântul Pavel spune:
„ Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13, 4-8)
Dileme catehetice 
ianuarie 31, 2016 at 8:00 pm
Draga parinte,
Frumos articolul … si de pus pe ganduri …. caci cine are minte … sa ia aminte
Si ceea ce cred ca ar trebui sa inteleaga oamenii, este ca Dumnezeu este un infinit de iubire si din aceasta iubire a creat tot , inclusiv pe om.
Si mai trebuie sa stim ca omul in acea matrice divina care exista de la creatie, chiar daca de la caderea lui Adam am dobandit si matricea materiei sau a „carnii” , omul are in suflet, sentimentul profund de iubire … care pleaca din iubirea lui Dumnezeu pentru creatia sa omul si care trebuie sa se „reintoarca” ca sentiment profund al omului de iubire a lui Dumnezeu, ca un fel de rezonanta pe „frecventa” divinitatii …. si doar asa omul poate apoi sa isi iubeasca semenii la modul firesc si autentic fie ca este vorba de rude, de sot sau sotie sau de oricare alt om.
Fara sentimentul acesta profund de iubire de Dumnezeu , omul nu poate iubi cu adevarat si da, se ajunge ca in relatia de cuplu destul de des sa fie doar la nivel indragostire ca si „chimie” a trupului sau si mai rau la patima.
Si cred ca trebuie subliniat ca mesajul principal al intregii teologii crestine este iubirea de, si prin Dumnezeu ca stare a sufletului uman, si ca intelegere a faptului ca fara iubire asa cum spune si sfantul apostol Pavel, omul nu exista ca fiinta superioara asa cum a fost creat.
Desigur ca este bine ca omul sa aiba sentimentul de datorie de a face binele si de a ajuta semenii sai, dar cred ca fara iubire faptele nu sunt „complete”.
La fel fara iubire nici iertarea nu poate fi cu adevarat iertare asa cum ne invata rugaciunea Domneasca Tatal nostru sa „iertam gresitilor nostrii”.
La fel daca avem iubirea lui, si de Dumnezeu in suflet, putem avea simtamantul de daruire a noastra catre El, si atunci da, te lasi in voia Lui, iar teama sau frica de Dumnezeu nu va fi simtita decat ca teama de neputintele noastre omenesti prin care ne putem supara Parintele nostru drag si da, asta ne doare, caci asa se intampla cand superi pe cel pe care il iubesti.
Si tot cu aceasta iubire puternica in suflet va putea sa existe si o relatie profunda de prietenie intre un barbat si o femeie asa ca intre un frate si o sora , fara ceva impur si fara intentia de cuplu.
Iar daca omul are asemenea iubire in suflet va putea vedea si intelege multe din adevarurile lumii acesteia si va percepe cu adevarat casatoria ca pe o taina …. asa cum este de fapt.
Si fara sa vreau sa dau cuiva lectii, caci nu cred ca am aceasta cadere in vreun fel, dar cred ca acesta ar trebui sa fie mesajul cel mai important pe care slujitorii bisericii ar trebui sa il accentueze in pastoratie, caci iubirea il inalta pe om si il face sa se apropie cat mai mult de modelul perfectiunii umane care este Iisus si care nu poate fi atins de om si de aici din iubire pleaca tot. Si tot prin iubire omul poate intelege relatia lui cu preotul duhovnic , pe care il va simti la spovada ca traieste toata suferinta si tot zbuciumul lui si da, se bucura odata cu bucuria sufletului sau.
Sa aveti in suflet mereu iubirea dinspre si catre Dumnezeu. Amin
ApreciazăApreciat de 1 persoană